Pe Clubul Benzilor desenate am vorbit acum ceva vreme despre Please Release de Nate Powell. Discuția o puteți găsi aici. Eu aș vrea acum să vorbesc mai mult despre o pagină din bandă care mi-a plăcut.
Cu toate că a fost găsită puțin confuză de participanți, mie mi s-a părut a fi o bandă despre identitate, chiar mai degrabă despre construirea și afirmarea uneia. Agățarea de ideologie, de muzică, de poză și maniersime, de muncă pentru construirea sineului prin acțiune, separat de loc și rutină și prieteni. Construirea unui sine totuși atrofiat prin adoptarea unui stil de viață din ce în ce mai ascest și utilitarian. Iar cu cât sinele se dizolvă în mediul înconjurător și în slujba celor care nu și-l pot exprima, cu atât nevoia de intimitate sporește. Nu pentru afecțiune, dar pentru reciprocitate. Pentru a împărți momente, căldură și reafirmarea identității care parcă se pierde.
Pe aici intervine a treia poveste din bandă, ce surprinde un astfel de moment când eul este dezagregat și se caută. Când începe să pună la îndoială automatismele în care a fost prins și chiar întregul sistem de valori pe care s-a construit. Este o poveste melancolică și este o pagină melancolică.
Prinde senzația de a fi captiv în propriul cap, alternând tranziții de la moment la moment, subliniate și de transformarea albului fundalului în negru, cu unele de la scenă la scenă al căror traseu sau scop nu poate fi chiar lesne deprins, sugerând o pendulare între macanicismul acțiunilor și clipele de acuitate exagerată. Asta o face să fie o pagină purtată mai puțin de parcursul timpului capturat în panouri, cât este de ploaie și de melodia pe care Nate și-o îngână, iar a cărei reprezentare străpunge bordurile cadrelor și se scurge în canalele interstițiale, în acel spațiu pe care mintea cititorului îl umple cu mișcare și însemnătate. Ceea ce face melancolia secvenței să fie mai învăluitoare, cuprinzând puternic ultimele două panouri.
Acest fel de compoziție, două cadre care compun un singur spațiu, dar separă mai multe personaje sugerează oricum distanța emoțională sau intelectuală ce se cască între ele, însă pusă în contextul întregii pagini cu panouri mici și îngrămădite, acestea două din urmă înconjurate de spațiu gol și separate de un canal mai gros accentuează senzația de deconectare. Deconectare de prezent și de alți oameni, căutând să-ți analizezi viața și persoană, căutând să o spargi în fragmente și chiar să ajungi să dorești să o fi pornit pe altă cărare.
Este o secvență minoră și o bandă minoră. Nu este revoluționară sau deosebit de inventivă, nici nu lovește cu forță, însă micimea sa este reconfortantă și plăcută. Și este o plăcere îndestulătoare prin sensibilitatea sa, spre deosebire de plăcerea efemeră scoasă de benzi de gen chiar și mai puțin minore.
Leave a Reply