Altă chestie este Zero Dark Thirty; filmul nominalizat la Oscar și primit cu brațele deschise de lumea criticii. Îi despre procesul vânării și uciderii liderului terorist Osama Bin Laden. Este un film anost, tehnic impresionant, dar care nu te lasă să-l separi sub nicio formă de contextul istoric pe care îl descrie, în ciuda faptului că-l ficționalizează, dramatizează și romantizează în draci, prezentându-l prin ochii Mayei, o protagonistă ce-și permite să afișeze câte o urmă de umanitate doar atunci când își trântește curul de pământ în fața șefilor când ei îndrăznesc să urmărească piste mai pragmatice și imediate, în loc să-l vâneze pe Bau Baul bin Laden. Și e manipulativ. Doamne, e atât de manipulativ.
Sigur, nimic evident sau gung-ho, dar ia poziții clare și nu lasă urme de ambiguitate. Toate cadrele CIA sunt convinse de eficiența torturii, plângându-se că odată cu intrarea în vigoare a măsurilor administrației Obama au mâinile legate în ceea ce privește colectarea de informație, lăsând astfel teroriștii liberi să atace SUA. Se sugerează că datele privind armele de distrugere în masă ale Iraqului erau destul de solide. Singurele personaje care sunt prezentate cu oarece simpatie sunt alți doi agenți, prieteni de-ai Mayei, de altfel singurii ei prieteni, Dan și o tipă pe care nu mai țin minte cum o cheamă, iar asta cred că se întâmplă mai mult pentru a fi revoltați când Dan devine The Man și triști când tipa moare.
Iar așa ajungem la cea mai subtilă și interesantă formă de manipulare, la singurul aspect din film care este creativ din punct de vedere al artei narative, nu doar zdravăn realizat. Pentru că filmul este deosebit de arătos din multe puncte de vedere; de la diferitele birouri prin care se plimbă Maya, la orașele aglomerate, la taberele militare, la operațiunea finală, toate sunt filmate și prezentate în cadre impecabile. Nu deosebit de evocative sau emanând autentice(sunt cel mult fiind verosimile, factual vorbind), dar arată mișto.
E vorba despre normalitate. Mai exact despre răpirea normalității de către teroriști. În cea mai mare parte filmul este…păi…filmic. Alert, antrenant, tensionant, clar și profesionist. Și artificial. În cea mai mare parte a dispărut acea calitate de documentar din The Hurt Locker. Atât prin modul cum este filmat (lipstește shaky-camul, lipsesc cadrele parcă trase în focul momentului, platoul este cu atenție iluminat bla bla bla), cât și prin acțiunile prinse pe peliculă. Aproape totul este la foc continuu, totul este misiune și hăituire și tortură și interogare și cercetare și muncă și profesionalism. Iar acest ”aproape” nu este o scăpare. Excepția confirmă efectiv regula. Orice moment de detensionare, în care cadrele sunt tăiate mai lent, în care personajele așteaptă, discută, interacționează, simt, acele momente anunță un atac terorist. Prezentarea oricărei situații care s-ar putea regăsi în viața de zi cu zi, mersul la muncă sau la școală, statul la masă cu prietenii, bucuria ca urmare a unei reușite profesionale, înseamnă vulnerabilitate în fața bombelor și proiectilelor inamice. Teororiștii au răpit normalitatea Americii și singurul mod în care poate fi recăpătată este printr-un glonț în țeasta liderului Al-Qaeda. De abia atunci Maya își permite lacrimi.
Ceea ce na, ca utilizare a limbajului cinematografic nu-i chiar de aruncat. Doar că mi-ar fi plăcut să poate permite și o interpretare alternativă sau să aibă trase prin el niște fire narative secundare de care să mă pot ține. Altfel e un documentar istoric de autenticitate ambiguă și etică discutabilă.
Leave a Reply