Flex Mentallo

Dacă v-ar lovi vreodată gândul să citiți o bandă desenată nord-americană de gen, acțiune pe care dacă aș recomanda-o nu știu în ce măsură aș rămâne cu o conștiință imaculată, probabil titlul pe care l-aș propune ar fi Flex Mentallo. Sunt câteva benzi mai bune, în funcție de criteriile după care judecăm calitatea. Sunt câteva benzi mai influente. Sunt câteva benzi mai coerente, dacă din diferite motive ne pasă de coerență. Sunt câteva benzi mai arătoase, multe dintre ele realizate tot de Frank Quitely. Unele dintre ele chiar se folosesc ceva mai bine de limbajul grafic al benzii desenate. Dar sunt puține mai ambițioase. Și niciuna nu ar lăsa aceeași amprentă, nu ar inocula o imagine de o mai sporită acuratețe relativ la restul lucrărilor din aceeași arie.

Se deschide programatic și fractalic cu un supererou mascat modelat după The Question al lui Steve Ditko aruncând o bombă, genul de bombă iconică, o ghiulea neagră pe care scrie ”BOOM” cu un fitil sfârâind înfipt în capăt. Mai mult ideea unei bombe. Care explodează într-o galaxie de lumină efervescentă spiralând în infinit, panou cu panou pe grila de 9 panouri până ajungem la conturul în albastru al personajului inițial. Și el devine din ce în ce mai mic până ce rămâne o simplă pată pe un ou care se crapă pentru a hrăni un erou musculos și ridicol ce poartă doar o pereche de chiloți cu model de leopard. Ridicolul este în egală măsură accentuat și aplanat de realizarea grafică. Quitely, cu linia sa incredibil de detaliată, cu stăpânirea limbajului corporal, al perspectivei și al caricaturii îl pune pe Flex într-o sală de mese, plină de oameni, fiecare cu diferite reacții față de acest modern Hercule, de la admirație la dezgust, de la dezinteres la amuzament. Poți să râzi de el. Și autorii o fac într-o oarecare măsură. Asta nu-l face cu nimic mai puțin demn de luat în serios.

Însă prânzul acestui proto-supererou este întreruptă de o altă bombă. Care se dovedește a fi o cheie. În acest moment firul narativ se despletește, se franjurează și păstrează doar o minimă coerență. Wallace Sage este un star rock care a găsit de cuviință să-și pună capăt zilelor cu un pumn de paracetamol, ceva LSD și mult alcool. Sub acțiunea diferitelor substanțe cotrobăie printre cutii în care sunt strânse rămășitele vieții sale, pornind de la desenele făcute în copilărie, acele personaje trase stângaci în pix, aceiași eroi pe care i-am întâlnit câteva pagini mai devreme, doar că într-un mediu și într-un context în care trupurile hipertrofiate și măștile și declarațiile bombastice și superputerile absurde au sens: în fantezia pură, dar lipsită de dibăcie ori subtilitate, a unui copil. Însă scene din benzile sale vechi sunt reproduse și continuate în stilul standard al benzii, Flex încercând să afle cine a plantat ideea-bombă.

Poate trebuie menționat că personajul eponim și-a făcut apariția într-o altă bandă cu scenariul tot de Grant Morrison, Doom Patrol, însă relația dintre cele două nu este deosebit de strânsă. Doom Patrol este reinventarea (post)modernizată a unui serial din anii 60 conceput de Arnold Drake, Bob Haney și Bruno Premiani. În mâinile lui Morrison și în cea mai mare parte Jonathan Case, plus o sumă de coloriști și lettereri, acea colecție destul de ciudățică de personaje, chiar și pentru o eră din banda desenată când ciudățenia era la putere, s-a transformat într-un grup de suport și întrajutorare în fața traumelor și descentrării lumii moderne, lipsită de vreo figură monolitică a autorității care să impună standardul normalității. Înfruntă Frăția lui Dada, sunt devorați de un tablou în care este condensată întreagă evoluție a artei plastice, iar parcurgând dezvoltarea curentelor artistice dezlănțuie un Călăreț al Apocalipsei. Întâlnesc diferiți Dumnezei derivați din mituri urbane, au aventuri în povești grefate din Borges cot la cot cu parodieri și triburi ale unor momente din banda desenată cu supereroi. Într-o astfel de secvență Flex Mentallo, acolo doar un personaj episodic furat dintr-o celebră reclamă găsită destul de des între paginile revistelor de benzi desenate, este de-ficționalizat (într-o operă de ficțiune, ce-i drept) și adus la viață pentru a-și folosi puterea sa derivată din conceptul ”mind over matter”, acum ”muscle over matter”, pentru a transforma clădirea Pentagonului într-un cub, anulându-i energiile oculte și permițând victoria echipei.

Intertextul din Flex Mentallo este mai puțin eclectic. Nu numai că este limitat la banda desenată cu supereroi și istoria ei, dar folosit chiar ordonat, cu precizie, tranformând încercarea lui Flex de-aș găsi fostul prieten ficțional, The Fact, într-o explorare a istoriei benzii desenate nord-americane de gen, a condițiilor istorice care au determinat anumite curente și cel mai important, a relației dintre Grant Morrison și banda desenată.

Narativizarea istoriei nu este ceva nemaiîntâlnit, nici măcar în cadrul acestui gen. Watchmen a făcut lucrul respectiv cu destul de multă subtilitate, chiar dacă doar pentru a pune încă o rotiță în mașinăria de o monstruoasă și stupefiantă circularitate concentrică. Marshall Law sau Max Immortal contopesc istoria publicistică a mediului cu istoria diegetică a personajelor devenind în final niște eseuri narative nu doar pertinente, informative și cât de cât ambițioase narativ, ba chiar deosebit de distractive. Dar puțini au avut temeritatea de a folosi istoria acestei forme de divertisment pentru a spune povestea propriei vieți, a propriilor experiențe și senzații.

Morrison și Quitely trag în tușe destul de groase în fiecare număr câte una din cele patru ere în care fanii deveniți critici, sau criticii care au rămas mereu fani, au împărțit banda desenată. Astfel în primul număr găsim Era de Aur cu eroii simpli și virili, anabolizați gratuit și kitschioşi din restul culturii populare de la mitologie la filme populare creaţi pe fondul Marii Depresii. Pentru că trebuie stabilită o premiză nu chiar comună, nu chiar intuitivă, probabil pentru că nici nu este deosebit de legat emoțional de benzile din anii ‘30 și ‘40, Morrison folosește mai mult tema acestui prim număr pentru a pune în scenă starea de degradare a lumii lui Flex, care reflectă starea muribundă a lui Wallace, printr-o serie de referințe; cea mai interesantă fiind o secvență dintr-o știre în care un fermier din Kansas a construit o rachetă care să-i poarte fiul departe de această lume decadentă și pe culmea distrugerii.

Numărul doi continuă cu Era de Argint, perioadă căreia Morrison a dedicat o bună bucată din carieră, având o fascinație pentru aceste benzi bizare și melodramatice, formulând un număr impresionant de teorii, nu toate putând fi susținute factual, corelând anumite motive din banda desenată cu supereroi (de fapt predominant cea de la National/DC Comics) nu numai cu popularitatea drogurilor psihedelice, ba chiar considerând că proteismul eroilor acelei perioade, identitatea lor mereu în flux și reinventarea multora dintre ei din eroi de inspirație mitică, mânuitori de artefacte magice, în unii transformați de știință și în extratereștri ar intui mișcările sociale ce aveau să pornească la mijlocul anilor ‘60. Pe de altă parte, sună ca fix ce ar cugeta un sinucigaș supradozat în ultimele momente din viață.

Însă de aici derivă cel mai puternic moment al seriei. După o pagină de elogiat virtuțile benzii cu supereroi, și având în față o carieră care aproape le va demonstra, Morrison prin Wallace, acest personaj ce servește drept cor fiind un avatar dacă nu pentru ambii autori, în mod cert este unul măcar pentru Morrison, se întreabă răvășit: ”Why didn’t the super-heroes save us from the fucking bomb?” și ”Why didn’t they stop my mum and dad from fighting?”. Într-o lucrare al cărei scop este glorificarea ficțiunii și potențialul ei, rolul ei de a ne ajuta să ne salvăm de noi înșine, Grant Morrison îi recunoaște limitările. Recunoaște spectrul imens de probleme umane care nu pot fi rezolvate prin cufundarea în ficțiune, cu atât mai mult una escapistă. Afirmație unică în cariera sa, oferind un plus de nuanță și complexitate lucrării. De asemenea este și primul semn de autobiografie.

Semn care se continuă în al treilea număr, cu atât mai mult cu cât se trage dintr-o perioadă pe care autorii au trăit-o cu luciditate. Era Modernă sau Era Întunecată, acea perioadă ce a culminat prin recesiunea anilor ‘80 și paranoia amenințării cu bomba nucleară și într-un final a influențat producerea unor benzi precum The Dark Knight Returns și Watchmen. Benzi care se remarcă, eronat, prin introducerea elementelor adulte în banda desenată cu supereroi. În special sex și violență. Iar în monologul lui Wally încărcătura erotică a supereroinelor se amestecă pe pagină cu teroarea provocată de bombe. Nici măcar pe fondul vreunui război sau conflict. Doar teroare pură izvorâtă din capacitatea distructivă a omului. Teroare stârnită de benzi desenate. Benzi desenate alb-negru, înfiorătoare, pentru adulți. Tot numărul este de fapt o meditație asupra ideii de bandă desenată pentru adulți. Începând cu referințe la benzile lui Miller sau Moore, în special printr-un nou fir narativ agățat de detectivul Harry, care în secvențe cumpătate și deprimate se confruntă cu moartea soției, cu problema responsabilității, a realității și iluziei. Continuând cu dubla experiență a lui Wallace, atât cu benzile alternative, cât și cu propriile creații amatoricești în care își devarsă libidoul de adolescent, moment când îi dă dreptate lui Friedrich Wertham și a sa ”Seduction of the Innocent”. Flex ajunge într-un club de noapte pentru supereroi care ar trebui să amintească de hedonismul și nihilimsul benzii de gen a anilor ‘90. Alt fel de bandă desenată pentru ”oameni mari”. În final Wallace se pierde în fața pornirilor contradictorii și primare, sex și violență, ajutat evident și de toxinele ingerate, iar realitatea se dezmembrează complet în jurul său. Dumnezeu, pe care îl crede un călăreț scheletic, aruncă proiectile din sacul său, proiectile care ies din marginea cadrului. Iar Wally află de unde ne vin ideile.

În ultimul număr narațiunea colapsează în ea însăși, se pliază, se sucește, se decupează și reasamblează, crează un întreg din câteva frânturi. Oferă ultimele bucăți din puzzleul povestirii astfel încât orice cititor care a avut chiar și un minim de atenție poate lega toate motivele aparent aruncate cu furca într-un tot lizibil și sensibil, în ciuda prezentării tehnic liniare, dar destul de fragmentate. Se potrivește perfect? Poate că nu. Dar în asta cred că îi stă frumusețea.

Acest număr nu reprezintă o eră, cu toate că retroactiv poate semnifica actuala epocă marcată de remixuri și reiterații, de tributuri și plagieri, de malaxări și recontextualizări, de repovestiri și prea puțină noutate. Dar multe dintre trăsăturile care ar duce la o asemenea interpretare sunt împărtășite cu restul miniseriei. Cert este că devine un manifest împotriva unor atitudini ale Erei Întunecate, în special împotriva confundării pesimismului cu realismul. Wallace eșuează în tentativa de sinucidere, își găsește cuvântul magic și suferă o apoteoză supereroică, banda încheindu-se cu imaginea unui cer plin de supereroi și supereroine în costumele lor mulate, propășind un nou ev.

Mijloacele narative ale lui Flex Mentallo, în special intertextualitatea, multiplele nivele de ficționalitate într-o singură operă și dizolvarea treptată a iluziei ce le separă sau granularitatea firelor narative nu ar fi deosebit de impresionante de sine stătătoare pentru anul 1996 nici măcar pentru o bandă desenată. Pe parcursul anilor ‘70 Moebius a devastat pagină cu pagină rigorile și convențiile formei în Le Garage Hermétique și chiar dacă parcursul este mai mult un exercițiu formalist, pur stilistic, finalul remodelează totul într-o meditație asupra actului creator. Începând din 1990 cu L’Origine Marc-Antoine Mathieu folosește benzile sale metaficționale pentru a explora într-o oarecare măsură condiția postmodernă. Morrison însuși face același lucru dinspre sfârșitul anilor ‘80 cu Animal Man și Doom Patrol. Ce se întâmplă în Flex Mentallo e puțin mai mult.

Forma a fost deja distrusă, încrederea în narațiune de ceva vreme erodată, iar cum totul este narațiune harta a luat locul geografiei. Flex Mentallo este ceea ce se întâmplă într-o astfel de lume. Este expresie de sine nu folosind mijloacele mediului ales, ci meta-mijloacele. Este încercarea construirii unei lumi tridimensionale, din mocirlă și sudoare, din materialele uneia holografice. Deconstrucția literară nu mai este ea însăși un scop, ci servește ca instrument pentru clădirea unuia. Poate iluzoriu și tranzitoriu, dar într-o astfel de lume ficțiunea este tot ce contează, iar chiar dacă să simțim, să credem, să trăim înseamnă ficțiune, asta este tot ceea ce avem, oricât de contradictoriu ar fi.

Text publicat inițial pe Lapunkt.