De se să studiem benzile desenate

Textul ăsta ar trebui să polemizeze cu textul ăsta(unde și apare pe la comentarii fără niște mici adaosuri).

La momentul de față cred că singurul răspuns la întrebarea ”De ce să studiem benzi desenate?” ar putea fi ”pentru bunăstarea întregii culturi”. Sunt persoane care consideră că banda desenată merită studiată ca formă de artă pentru ea însăși. Pentru a adânci și spori discursul critic ce o înconjoară și a-i facilita evoluția. Cred însă că un curs care s-ar preda cu acest scop nu ar fi începutul validării benzii desenate ca formă de artă, ci cheia de boltă a fenomenului după ce artiști au creat și continuă să creeze un corp de lucrări solid, stabil și, cel mai important, atât vizibil cât și accesibil. După ce fanii, criticii amatori și jurnaliști le-au discutat într-o oarecare măsură, publicul le-a acceptat, iar studenții își arată interesul față de studiul benzii. Am impresia că istoric asta ar cam fi evoluția naturală a lucrurilor. Îmi imaginez că din cauza inerției sistemului de educație ar fi greu să se întâmple și altfel. Cât de aproape se află banda desenată de un asemenea moment, nu știu.

Știu, în schimb, că sunt oameni care vor să creeze. Oameni care vor să scrie. Să scrie ficțiuni, să scrie despre lumea ce îi înconjoară, să scrie despre ei înșiși. Să o facă în episoade scurte sau în tomuri gigantice. Să o facă urcându-și gândurile în norul electronic sau punându-și cuvintele în cărți cu inegalabilă textură. Oameni care vor să facă filme cu subiecte și formate la fel de variate. Oameni care vor să picteze, să cânte sau compună, să animeze, să facă fotografii. Să ridice clădiri și să țeasă haine și să scrie siteuri web. Să facă jocuri video și să spună glume pe scenă.

Intersecția diagramelor Venn a celor enumerate mai sus nu cred că ar fi foarte vastă. Însă acea intersecție este cel mai important lucru. Căci toți vor de fapt să comunice. Să transmită cuiva idei și experiențe. Dar apar dificultăți. Poate prea multe pentru a le înșirui pur și simplu. Așa că le voi împărți în două categorii. Dificultăți în captivare și dificultăți în logistică.

Primele ar afecta atât pe cei care se ocupă de meșteșugul scrisului, cât și pe cei care se ocupă de cele grafice. Timpul este scump, iar atenția scurtă. Degetele ne plimbă pe scurtături între taburile browserului transformând ecranul într-un joc constant de lumină pâlpâitoare. Dovada că ceea ce are autorul de comunicat este pertinent trebuie să vină imediat. Este greu să îți permiți luxul de a te lăsa purtat printre cuvinte. Mesajul trebuie să fie gata rumegat și digerat, numai bun pentru a fi rapid ingerat și a trece la următorul fel. Același lucru afectează artiștii plastici din alt punct de vedere. Chiar dacă acest material prinde atenția mult mai ușor, ea se pierde la fel de lesne. Nu îți permiți să te investești într-o operă grafică. Nu îți permiți să o asimilezi altfel decât superficial. Nu îți permiți să o interiorizezi. Chiar dacă acest comportament ar fi limitat doar la mediul internautic, faptul că acesta se extinde din ce în ce mai mult nu poate fi negat, iar această problemă nu poate fi ignorată. Astfel, printr-o narațiune secvențială, foarte reductiv, putem spune că scriitorul poate beneficia de impactul vizual, iar graficianul poate afecta privitorul poate ceva mai profund decât ar fi făcut-o cu o singură planșă. Astfel, banda desenată ar putea fi un loc unde unde multiple discipline se întâlnesc și prosperă.

Dificultățile logistice sunt multe și variază în funcție de domeniu. Luând cazul filmului am avea costul echipamentelor de filmat și pregătirea tehnică necesară utilizării lor, căutarea spațiilor, găsirea coechipierilor, colaborarea cu ei, care la început de drum, în lipsa experienței și cu nu foarte mult profesionalism, poate fi anevoioasă. Apoi începe nebunia tăierii și montării. Iar apoi trebui să îți arunci plasa asupra publicului și ne întoarcem la problema capturării atenției.

Este greu să dezvolți niște baze necesare producerii unei comunicări acceptabile atunci când tot procesul este atât de dificil, când sunt atât de multe filtre în fața intenției artistice și atât de multe mecanisme cu care trebuie interacționat pentru a obține un rezultat oarecare, darămite cel sperat, iar atunci când l-ai obținut, nu prea poți fi sigur de unde a venit. Cred că banda desenată poate rezolva câteva dintre ele. În primul rând pentru că nu are buget, sau necesită unul mult mai mic. Apoi interfața dintre autor și obiect este mult mai directă, făcând procesul educării cu atât mai ușor. Storyboardul atât de des folosit în animație și film nu este chiar o bandă desenată, însă sunt aproape, una de cealaltă.

Iar aceste două tipuri de dificultăți, care nu se regăsesc discret, ci întrepătrunse, sunt un impediment destul de mare în fața oricărei persoane cu ambiții extinse către sfera comunicării și exprimării. Cel mai bun lucru pe care o persoană creativă îl poate face este să creeze. Doar astfel îi pot spori abilitățile. Însă se poate ca efortul necesar exersării mușchilor artistici să fie prea mare pentru a justifica exercițiul. Se poate ca răspunsul din partea publicului să întârzie să apară. Și să întârzie…

Totuși nu cred că sunt deosebit de convingător până acum, nu? Poate nici nu ar trebui să fiu. Până la urmă vorbesc despre compromisuri pentru un public nesofisticat și lipsit de autocontrol, cu deficit de atenție. Vorbesc despre probleme care ar afecta mai mult pe doritorii de ficțiune de gen, de consum, de public, de masă. Vorbesc despre folosirea benzii desenate ca pe o cârjă, ca pe un set de roți ajutătoare, lucru care nu numai că probabil nu este considerat necesar, dar ar jigni pasionații de bandă desenată. Poate considerați că sunt lucruri care mai bine s-ar face în ateliere și seminarii extra-universitare, în cazul în care studenții ar fi interesați sau consideră că le-ar fi de folos.

Dar asta nu ar avea sens. Cine merge la ateliere de fotografie pentru a fi un scriitor mai bun? Sau la sesiuni de improvizație pentru a fi un pictor mai expresiv? Sau scrie nuvele științifico-fantastice pentru a deveni un compozitor mai împlinit?

În schimb, mi se pare fezabilă și de bun simț integrarea în curiculă a unor anumite benzi desenate, specifice fiecărui domeniu și ținerea unor ore de bandă desenată concepute pentru dezvoltarea anumitor aptitudini în viitorii creatori, în funcție de nevoi și de profil. Faptul că s-ar porni de la un singur mediu ar crește sinergia. Oricum s-ar diversifica instrumentele didactice avute la îndemână, lucru care nu-mi imaginez că ar putea fi altfel decât benefic. Iar dacă vreți, puteți vedea acest lucru și ca un efort de a împinge banda desenată către normalitate și acceptare. Sincer să fiu, singurul care cred că ar fi oarecum eficient pentru că nu ar scutura prea mult status-quoul.

Iar banda desenată ar fi potrivită pentru așa ceva. Este imens nivelul de abstractizare care se poate impune în acest mediu și totuși lucrarea să-și păstreze claritatea comunicării. De asemenea abstractizarea poate să fie aplicată atomizat. Lucru care face destul de ușoară realizarea unei comunicări în bandă desenată, chiar și în lipsa anumitor calități din partea autorului. Multor calități de fapt. În principiu trebuie să aibă degete. Asta nu înseamnă că realizarea unei benzi desenate puternice este un lucru ușor. Dar înseamnă că folosirea formei extrem de pliabile a benzii desenate cu scop didactic ar putea ușura predarea anumitor concepte și tehnici dintr-o multitudine de domenii. Iar cum cele mai multe texte cât de cât academice despre banda desenată au caracter interdisciplinară[footnote]Prin prismă istorică, prin prisma teoriei feministe, prin prisma teoriei filmului și prin prima unor subiecte ceva mai specifice.[/footnote] nu cred că dascălii ar duce lipsă de material din care să se inspire, dacă vor să pornească asemenea inițiative.

Știu că sunt vag, știu că asta nu ajută foarte mult poziției mele, însă poziția mea este în final una destul de ”soft”. Aș vrea să fie studiată. Ipotetic aș vrea să aibă o universitate dedicată. Însă lucrurile nu se rezolvă prin dorința unui tânăr tocilar burtos. Trebuie să câștige asta. Trebuie să-și demonstreze valoarea. Iar unul dintre modurile în care ar putea-o face în primă fază ar fi prin aceste studii interdisciplinare, prin donarea formei proprii altui domeniu. Măcar astfel ar spori diversitatea de instrumente disponibile instructorilor și profesorilor.