Fac o scurtă pauză de la scris despre benzi desenate pentru că…nu știu. Nimic nu mi se pare interesant. Vroiam să folosesc un gifset cu un cățel într-un castron să descriu puțin diferența dintre film și banda desenată, dar mi-a venit mintea la cap.
Am văzut două filme și citesc o carte în care normalitatea joacă un rol important. Sigur, normalitatea joacă un rol important în aproape orice narațiune. Dacă este să ne luăm după Campbell tulburarea ei reprezintă intriga aproape tuturor poveștilor arhetipale pe baza cărora restul poveștilor sunt construite. Dar în cazul ăstora trei lucrări rolul parcă este mai pronunțat. Nu-s recenzii. Că nu-i teritoriul meu nici cât e banda desenată. Poate funcționează ca atare, dar sunt mai mult niște observații, naiba o ști cât de valide:
Prima chestie ar fi Dans Dans Dans de Haruki Murakami. Încă nu am terminat-o. Mai am cam o sută de pagini de parcurs, dar am citit ceva Murakami, destul încât să pot zice vreo două vorbe despre ea. Destul încât să pot spune ceva despre relația dintre absurd și normalitate și inversarea celor două în societatea modernă, capitalistă, consumeristă, și timpuriu postmodernistă.
Firul narativ este unul destul de tipic de mister, aproape de noir, însă în țeserea lui Murakami se menține foarte agnostic în privința genului. Dar fie, naratorul personaj este cel din În căutarea oii fantastice, acum liber profesionist, divorțat de soție, cu un gol în viață, fiind descris drept un lunatic. Începe să fie bântuit de amintirea lui Kiki, partenera sa din prima carte, în căutarea căreia pleacă, însă nu prea ajunge nicăieri din lipsă de indicii. În schimb cunoaște oameni noi și ciudați, ajunge să facă sex cu diferite domnișoare, se împrietenește cu Yuki, o fătucă ciudată de treisprezece ani, este implicat într-o crimă. As you do.
Inițial absurdul se înfiripă în viața protagonistului anonim prin oniric și prin fantastic, prin vise care îl fac să se întoarcă spre Hotelul Delfin, locul acțiunii romanului anterior, prin întâlnirea cu supranaturalul Om Oaie. Însă acestea doar îi pun în cale adevăratul absurd, ceea ce pare întradevăr anormal: crime, divorțuri, căsnicii extrentrice care-și distrug rodul, amoralitatea corporațiilor, ușurința cu care poți cumpăra carnea pentru plăcere, vieți care se rezumă la o metaforică deszăpezire și care se pot stinge fără urmă, contabilitate și taxe, cheltuieli deductibile, situația paradoxală că ai putea fi considerat un pervers că singura femeie cu care vrei să faci sex e soția ta, ideea postmodernă că jocul actorilor pe un ecran de televizor pare mai real decât însăși viața reală. Iar toate astea sunt cu adevărat absurde pentru că sunt adevărate. Iar personajul principal este considerat cel ciudat într-o astfel de lume nici măcar pentru că s-ar opune sau s-ar revolta, ci doar pentru că observă și consideră posibilitatea unei alterantive.
Chiar și așa, cartea nu-i deosebit de moralistă. Pentru că foarte mult timp se ocupă de normalitate, chiar de banalitate și rutină, lăsând ușor, mai mult cu apatie, excepțiile să răsară. Nici măcar nu prea vrea să propună vreun contrast. Se ocupă aproape exhaustiv de procesul vieții de zi cu zi, de muncă, de funcții biologice și igienă, de prieteni care stau de vorbă în timp ce beau și mănâncă acasă, în oraș, pe terase, în baruri, în hoteluri, sau restaurante de lux, totul descris virtuozitate și autenticitate, pe prepararea și încropirea mâncării, pe plimbări cu mașina, pe muzică și filme. În special muzica joacă un rol important legând și dezbinând o sumă de personaje, fiind permanent prezentă în gândurile naratorului, chiar fiind fundația relației sale cu Yuki și întărind-o pe cea cu fostul său coleg de generală, acum actor celebru, Gotanada.
Nu știu încă ce este în final Dans Dans Dans, dar pare să fie un roman despre supraviețuire, mai mult psihică și emoțională atunci când fericirea înseamnă normalitate și posibilitatea împărtășirii ei cu altă ființă, însă tragedia condiției umane stă tocmai în relativitatea normalității, în iluzia că ea ar exista când de fapt toată lumea este defazată și incompatibilă. Soluția pare a fi să te plimbi în pași de dans prin viață, chiar dacă nu cunoști traseul, sperând ca ritmul să te ducă la destinație.
Leave a Reply