Dynamite Entertainment

Textul despre D+Q a fost bine primit. Nu știu dacă din cauza structurii sau pur și simplu din cauză că-i despre D+Q, care-i editură de benzi desenate adevărate, nu despre ce vorbesc eu de obicei. Nu despre ce vorbesc acum. Anume un hibrid super-dubios între Dark Horse și Avatar. Și nu arunc astea două nume doar ca să am motiv să pun linkuri la texte precedente. Are sens comparația. Promit.

Scurt istoric

Dynamite este o editură care nu prea ar fi trebuit să existe. Detaliile îmi sunt neclare și poate dacă aș mai sta câteva minute pe Google sau dacă aș trimite niște mailuri lucrurile s-ar clarifica. Dar nu mă interesează chiar atât de mult. Ideea de bază e că Dynamite Entertainment are la origini un magazin de benzi desenate, Dynamic Forces, care voia prin 2005 să scoată o bandă după Army of Darkness. Inițial a fost publicată prin Devil’s Due Press, iar la scurt timp după, prin propria editură Dynamite Entertainment. Nick Barruci zice că nu prea a fost în planul său de viață să devină editor, dar odată ce s-a găsit în această poziție nu prea a mai avut de ales. Ne amintim și că Dark Horse a pornit de la un magazin de benzi desenate.

Ceva vreme au avut un catalog limitat la Army of Darkness, adăugând încet alte titluri. Precum Red Sonja sau Xena, The Lone Ranger sau Highlander. În mare parte multe lucruri după filme, seriale și cărți de categoria B care nu prea mai se află în atenția publicului, însă nu sunt nici de departe obscure. Ba tocmai pentru că nu au fost exploatate de ceva ani buni, fandomul le-ar consuma în primă fază fără să țină cont de calitatea produsului.

Un moment destul de important pentru ei a fost decizia de a prelua The Boys a lui Garth Ennis și Darick Robertson după ce Wildstorm a refuzat să o mai publice din cauza conținutului obscen. Sau creatorii au decis să plece. S-ar putea să fi fost un caz de ”nu sunt concediat, îmi dau demisia”. Ceea ce le-a adus o colaborare fructoasă ce continuă și astăzi cu scenaristul irlandez, omul fiind la momentul de față o mașinărie de dezvoltat noi proprietăți intelectuale pentru ei.

De atunci au continuat tot pe direcția asta, acumulând diferite drepturi de adaptare, se spune că nu chiar în cele mai legitime moduri, atrăgând creatori cu nume tot mai rezonante, publicând din când în când câte o serie care să nu fie doar o tentativă ieftină de a profita de pe seama unui concept cunoscut, ci chiar bucăți de divertisment care ar merita, iar tendința este ascendentă, având acum scenariști ca Gail Simone, Phil Hester, Rob Williams, Matt Wagner și chiar Mark Waid.

Specific

1. Copertele

Mă rog, aici ar fi două lucruri de menționat. În primul rând, foarte multe dintre copertele lor, în special cele care au personaje feminine în benzi, își prezintă respectivele personaje în ipostaze care le accentuează aproape până la grotesc senzualitatea și sexualitatea. Foarte mult Bad Girl Art. Conținutul în schimb este foarte steril, rodat, generic. Pe de altă parte cred că încep să depășească perioada asta. Un motiv ar fi că se maturizează ca editură și își extind publicul. Altul ar fi lucrul despre care chiar vreau să zic două vorbe.

Chestie care nu-i neapărat un specific al lui Dynamite, în mod cert Boom! și Marvel sunt la fel de vinovați, dacă nu chiar mai mult, dar nu vreau să ridic problema asta prea des și aici pare locul potrivit. Anume variantele de coperte. Adică, din tot stocul de reviste, un anumit procent are o copertă mai specială. De obicei realizată de un artist mai popular. Practica asta a pornit prin anii 90 pentru a motiva cumva ideea că o revistă tipărită în milioane de exemplare ar putea ajunge obiect prețuit de colecție. Iar acum a revenit la modă.

Cam toți o practică, este o metodă bună de a face magazinele să comande mai multe numere *, însă în afară de cele trei companii menționate majoritatea o păstrează între niște limite. Dynamite ies însă în evidență prin conscvență și prin monotonie. Cred că aproape fiecare număr are o copertă alternativă realizată de Alex Ross. Ceva mai rari, dar tot pe acolo ar fi Jae Lee, John Cassaday și Francesco Francavilla. Ultimii mai dispar dacă au de ilustrat o bandă desenată între timp, însă Ross e acolo permanent cu grafica sa care deja nu mai e fotorealistă ci a ajuns la un stil propriu.

2. Benzile în sine

După cum reiese și din lecția de istorie, Dynamite publică exclusiv benzi de gen, aproape toate după diferite dubioșenii desuete, îngropate de timp, dar nu uitate. Unele sunt oribile. Mai ales unele dintre cele mai vechi. Puține sunt captivante, cu atât mai puțin dacă nu există niciun fel de afecțiune pentru materialul sursă, însă unele, nu majoritatea, dar destule, au un anumit grad de competență și respect pentru cititor. Aș zice chiar că sunt mai competente decât mult din ceea ce scoate DC la momentul de față. Însă dacă ești destul de masochist, unele dintre producțiile de la DC de acum se citesc pentru cât de dubioase sunt. Sunt atât de sexiste și macabre, au personaje atât de schimonosite în trupurile lor hipertrofiate, au povești care bat atât de mult pasul pe loc, încât ajung să stârnească un pic de fascinație. Ca un accident groaznic care trezește ceva instincte ballardiene.

Cei de la Dynamite în schimb sunt fazi și plictisitori, chiar dacă se străduiesc. Estetica generală purtată de pe vremea când era John Cassaday art director la ei este poate cea mai puțin interesantă stilistică pe care o poți aplica unei benzi desenate. Anume o grămadă de graficieni care imită realismul și simplitatea decupajelor lui Cassaday, dar care nu au talentul și simțul de design al său pentru a putea profita de calitățile alea, rămânând cu ceva inofensiv, dar în cel mai bun caz inexpresiv, iar în cel mai rău complet incoerent. Pe parte de scenariu pur și simplu nu prea este niciun scenarist care să facă ceva interesant din ceva precum Bionic Woman prin reinventarea conceptelor de bază, cum a făcut Marz cu Witchblade și Hine cu The Darkness la Image. Iar cu atât mai puțin nu există vreo echipă care să aducă atât de multă virtuozitate tehnică încât numai pentru asta să merite lectura, cum au făcut Waid și Samnee, ori Langridge și Boon la The Rocketeer. Cu toate că lucrurile încep să schimbe ușurel.

Opere importante

Și totuși există accidente. În general ele apar în primele șase numere ale unui titlu. Deoarece acele numere sunt realizate de o echipă superioară, și mai costisitoare, un Garth Ennis și un Aaron Campbell, un Matt Wagner, un Phil Hester, un Michael Avom Oeming. Acele numere sunt cel puțin benzi de acțiune ok, în special dacă cititorul are vreun interes în genul respectiv. Unele țin chiar mai mult decât acele șase numere. Red Sonja a fost un Sword and Sorcery care putea ține destul de lejer piept lui Conan de la Dark Horse. Lone Ranger este un western comparabil cu numerele mai slabe din Jonah Hex* , Voltron e o space opera ciudat de distractivă și cred că aș putea continua. Dar au și câteva titluri care sunt ceva mai mult.

Zorro de Matt Wagner este în cea mai mare parte ce am zis și mai sus. O poveste cu Zorro care ar fi apreciată de fanii personajului sau cei care au vreun soi de nostalgie pentru el. Însă, este o secvență de câteva numere când Francesco Francavilla nu numai că ilustrează acele numere, dar le și colorează, iar banda se transformă într-o bijuterie de artă secvențială. Omul este unul dintre cei mai puternici artiști ai momentului și cred că numerele alea sunt printre cele mai puternice lucrări ale sale, tocmai pentru că tipul de poveste pe care Wagner o țese îl lasă se se exprime mai liber decât a putut la Batman sau la Black Panther.

Evident The Boys a lui Garth Ennis, Darrick Robertson și John McCrea merită menționată. Nu este nici de departe printre cele mai bune lucrări ale lui Ennis, dar are de unde să scadă. E o bandă distractivă, chiar dacă excesiv de vulgară și violentă uneori, în aparență despre supereroi și cât de penibili sunt ei, dar perseverând devine despre prietenie, autoritate și cum puterea ce vine cu ea ajunge să corupă și destul de mult despre pierderea inocenței. Are niște personaje destul de complexe și finuț schițate, un umor destul de savuros, secvențe de acțiune incitante, însă din nefericire totul este afundat sub vitriolul găunos pe care Ennis îl aruncă în supereroi, care după o vreme nu mai este nici măcar vitriol găunos aruncat către supereroi, ci doar prezentarea reptată a unor acte de abuz care depășesc spectrul satirei, scăzându-i din precizie și anulând-o, ajungând să aibă mult prea puțină relevanță pentru viața reală și devin pur și simplu inconfortabil de citit. Nu ajunge foarte des acolo, dar se întâmplă.

Pe polul opus al lucrurilor ar fi Kirby Genesis de Kurt Busiek, Alex Ross și Jack Herbert. De fapt nu chiar antiteză, că amândouă au rădăcini în niște curente din anii 90 care au pornit de la lucrări precum Marvelman/Mircleman, Daredevil a lui Frank Miller, iar mai ales Watchmen și The Dark Knight Returns. Lucrări care nu-s neapărat satirice și caustice, cât aruncă un ochi critic asupra premizelor benzii cu supereroi astfel încât să le reevalueze. De acolo unii au preluat torța astfel încât să îngroape definitiv banda cu supereroi sub ridicol, iar alții s-au întors la nostalgie. Moore însuși a produs unul dintre cele mai frumoase exemple ale unei astfel de lucrări în Supreme. Dar Kurt Busiek și Alex Ross ar fi cei care au oferit scânteia formativă a atitudinii cu Marvels. Iar Kirby Genesis este o continuare a ei, aducând în același spațiu narativ aproape toate creațiile lui Jack Kirby care plutesc prin eterul drepturilor de autor, într-o poveste spusă nu chiar clasic, dar destul de optzecist, aducând foarte mult cu benzile eveniment din acea perioadă, precum Crisis of Infinite Earths.  Nu sunt sigur dacă Dynamite oferă ceva urmașilor lui Kirby de pe urma benzii acestea.

Jennifer Blood este un caz ciudat când scenaristul care a venit după Garth Ennis face o treabă mai bună decât el. Mult mai bună. Primele șase numere din serial au fost mai mult sau mai puțin Punisher Max, dacă Punisher ar fi fost o soție din suburbii. Și cu o execuția nu deosebit de interesantă. Intră în scenă Al Ewing. Un scenarist britanic tinerel și flămând care a făcut furori prin 2000AD, care a luat orice elemente din seria originală a lui Ennis care ar putea sugera nuanță, subtilitate și complexitate, exploatându-l cât de mult suporta. Adăugând și niște haz care, spre deosebire de ce încerca Ennis, chiar îi iese și niște tentative de a folosi câteva tehnici narative mai interesante, iar Jennifer Blood ar fi probabil unul dintre cele mai bune titluri de pe piață, dacă ar beneficia de un artist cât de cât competent sau măcar mai interesat de ceea ce vrea Ewing să realizeze. Chiar și așa este o bandă destul de faină.

Asemeni lui Dark Horse sau IDW, Dynamite retipărește unele benzi de prin alte hotare sau publicate inițial de edituri independente prin anii 80-90 care s-au pierdut după dizolvarea lor. Mă bucur că Scout, The Shadow, American Flagg, benzile horror ale lui Eduardo Risso sau Just A Pilgrim văd lumina zilei din nou sau într-o limbă din care să înțeleg și eu o boabă. Pe de altă parte aș prefera ca acest lucru să vină de la o editură care să fiu sigur că se comportă frumos cu personalul creativ, care să aibă instincte de design mai rafinate și care să aibă o mai bună reputație per total.

Concluzii

Dynamite Entertainment este o editură dubioasă și destul de libidinoasă din multe puncte de vedere, care încearcă din răsputeri să fie comercială, însă are o înțelegere destul de ciudată a ceea ce-i comercial sau care ar fi sensibilitățile mainstreamului din exteriorul bulei benzii desenate nord-americane. Pe de altă parte, mi se pare că editorii au instincte destul de bune în ceea ce privește scenariștii cărora le oferă muncă și îmi pare că încep să accepte schimbarea stilului specific către ceva mai digerabil. Cred că ne-am putea lipsi de majoritatea benzilor lor. Pe de altă partea ne-am putea lipsi de majoritatea benzilor desenate nord-americane (punct). Și au câteva titluri care chiar aș vrea să fie mai populare de dragul unui mainstream mai sănătos și divers.