Copiii sunt o categorie socială foarte faină. Sunt considerați importanți, însă nu au autoritate. Sunt deseori în centrul discuțiilor, însă rareori sunt lăsați să se exprime liber, iar atunci când o fac nu-i bagă nimeni în seamă. Bunăstarea lor este deseori un imperativ comun, însă puterea lor de a decide ce înseamnă bunăstare este practic zero. De aceea sunt foarte tari. Nu neapărat pentru mine sau pentru tine, ci pentru anumite persoane care vor să mențină o anumită ordine socială, să păstreze anumite cutume. ”Pentru că trebuie să ne gândim la copii!”. Și treaba asta apare des în legătură cu banda desenată, mai ales când vine vorba de cenzură și lupta constantă a benzii desenate de a fi mai mult decât paraliteratură juvenilă, ci să devină un mediu autentic de expresie și transmitere a trăirilor și ideilor. Sau măcar divertisment mai matur și serios. Dar asta este doar o introducere pentru un subiect cu care are legătură doar tangențial.
Anume, ideea că banda desenată nu s-ar vinde tocmai pentru că este considerată o formă de sub-cultură dedicată copiilor. Care-i o idee cretină și doar o scuză penibilă pentru că folosirea afirmației ăsteia se traduce în ”majoritatea oamenilor cred că banda desenată este de căcat, iar eu și prietenii mei n-am fost în stare să producem ceva care să infirme părerea asta”. Și explic de ce în cele ce urmează.
Menționez doar pe scurt că întreg segmentul cultural românesc este în plop, calitativ și financiar. Nu că nu ar fi relevant, însă scuza asta apare peste tot în lume, deci relevanța economiei în toată discuția este mai mică decât s-ar aștepta cineva. Dar totuși, dacă nimic nu se vinde, sau se vinde doar apelând la cel mai jos numitor comun în materie de gusturi, nu văd de ce banda desenată ar trebui să aibă regim special și să fie viabilă financiar. Ori a ei slabă viabilitate să nu fie o consecință a climatului economic, ci a unor preconcepții adânc înrădăcinate ținute de niște oameni răi și ignoranți.
No, problema cea mai mare cu argumentul ăsta este că oamenii consumă în draci bălțați artefacte culturale concepute și adresate unui segment de vârstă adolescent sau pre-adolescent. Nu cred că-i persoană normală care să n-aibă printre filmele preferate* ceva de la Disney sau Pixar sau vreun fantasy din 80, a la Neverending Story. Harry Potter face vreun clopoțel să răsune prin spațiul lăuntric dintre dendrite? Fanele lui Twilight cred că sunt aproape în egală măsură adolescente fade și plictisitoare cât și mamele lor chiar mai banale. Ba chiar mai mult. Știți ce sunt ăia bronies? Dacă nu știți vă explic eu*: sunt bărbați în toată firea care expun cu mândrie faptul că apreciază un serial pentru fetițe de cel mult 12 ani. Un serial cu ponei magici și colorați*. Iar bărbații ăia au ponei preferați. Și se laudă cu asta. Nu numai din fortăreața călduță și izolată a Internetului.
Ceea ce înseamnă că oamenii nu prea strâmbă din nas la chestii pentru copii. Poate o fac uneori din principiu sau din vreun fel de automatism când vine vorba de un subiect cu care n-au avut multe interacții. Poate o fac pentru că au în cap ideea că acum fiind adulți responsabili ar trebui să consume doar un anumit tip de divertisment, dacă mai consumă divertisment și artă pentru că până la urmă nu se cade ca un adult responsabil să facă așa ceva. Dar în momentul în care găsesc ceva, orice, într-un asemenea obiect ajung să îl prețuiască indiferent de cât de infantil sau jenant este. Pentru că îi oferă ceva. Îi alină sentimentul de nostalgie, îl lasă să se destindă eliberându-se momentan de toate obligațiile contractuale ale unui adult serios și responsabil; îi oferă un sentiment de comuniune și apropiere față de cei dragi alături de care care îl consumă sau față de comunitățile de adulți care au îmbrățișat respectivul obiect, ori chiar, în cazuri mai rare, găsește ceva scânteie de valoare artistică autentică îngropată pe acolo, poate chiar un fel de valoare ce lipsește în mai toată literatura care i se adresează.
Deci nu, oamenii nu consumă bandă desenată pentru că ar fi pentru copii. Ei nu consumă bandă desenată pentru că nu găsesc nimic interesant în ea și au impresia că nu are ce le oferi. Intelectual, emoțional și, poate cel mai important, social. Pentru că până la urmă actul de a consuma are și acest din urmă aspect. În primul rând nu prea are cum să le ofere acel simțământ de apreciere comunală care de bine, de rău sunt oferite de mainstream, de mediile mai populare, indiferent de calitățile și meritele lor. Prin simpla lor ubicuitate. Și nici sentimentul de răzvrătire nu prea are cum să vină în condițiile în care nu ai împotriva cui să te răzvrătești. Poate doar să ieși în evidență printr-un hobby mai dubios; dar din experiență proprie mult mai mult interes stârnește aprecierea aceluiași lucru decât a unei chestii dubioase și greu de găsit. Ceea ce rezultă într-un cerc vicios din care nu se poate ieși decât gradual și destul greu. Dacă se poate ieși. Dacă are vreun sens să se iasă.
Ca o paranteză, nu cred că operele șoc sunt o soluție. Aici folosesc un termen umbrelă, destul de vag în care introduc chestii care nu prea ar trebui alăturată, însă cred că sunt legate printr-o perspectivă adolescentină a autorului față de a arta și mediul în care vrea să opereze. Operele care vor să demonstreze clar și cu ferocitate că nu sunt pentru copii prin violență și vulgaritate și morbiditate și mâhnire. Pentru că după cum am descris anterior nu asta-i problema. Nu credința că forma ar fi incapabilă să găzduiască altceva în afară de material ”pentru copii”. Iar cu atât mai puțin populația este interesată de distrugerea acestei forme de artă; sau măcar a modelul ”clasic”. Puțin vor distrugerea și deconstruirea unei forme pentru care nu au și nu au avut afecțiune, pentru care nu simt nimic, despre care nu știu mai nimic. Pentru ei inițiativa pare apare goală și neinteresantă . Pentru mine gestul pare gratuit și dovadă de afectare adolescentină*. Mai mult sau mai puțin din aceleași motive. Oamenii sunt devastați emoțional și trăiesc într-o țară căcăcioasă în care mai mult decât orice doare incertitudinea. Politică, religioasă, etică, etnică; iar astea de multe ori se traduc în violență și fapte grăbite și furie care nu poate fi canalizată în nimic. Doare incertitudinea zilei ce urmează și anxietatea deloc paranoică* că în secunda următoare îți poate dispărea preșul de sub picioare.
Revenind la banda desenată și cercul vicios în care se găsește. Cred că din el se poate ieși printr-o strategie precisă și susținută prin introducerea acelor opere care ating și afectează într-o măsură sau alta cititorul. Destul încât să-l facă să dorească mai mult. Problema este că treaba asta nu poate fi făcută la nivel macro, ci doar la unul personal, prin multe încercări urmate de multe eșecuri, preferabil cu ceva subtilitate. Uneori lucrările alea pot fi pur și simplu benzi de gen foarte bune. Alteori pot fi benzi pentru copii foarte bine realizate. Sau, iar din experință proprie asta are cel mai mult succes, benzi alternative, chipurile pentru ”oameni mari”. Ideea e că trebuie implicare personală și facilitarea unui canal stabil de distribuție cu ofertă diversă și susținută. Iar atunci când or să le pese de banda desenată nu o să mai conteze dacă o consideră în primul rând pentru copii sau nu.
Până la urmă singurele persoane care au impresia că banda desenată este pentru copii, iar că asta ar trebui să vină după sine cu respectarea unor standarde narative, artistice, morale sunt acele persoane care vor să impună acele standarde narative, artistice, morale și probabil nu doar în bandă desenată. Că e sincer crezul lor, că nu este și vine din niște motive secundare, ele sunt singurele persoane care până una alta zic că benzile desenate ar fi pentru copii și ca atare ar trebui să fie shitty. Iar persoanele alea își dedică probabil cel mai mult timp genului.
PS: Nu mi-e clar care-i faza cu imaginile din postarea asta. Poate găsiți voi o logică. Eu vroiam ceva care să spargă paragrafele.
Leave a Reply