Sexbuzz e așa:
E despre sex și corporații și droguri și relații pe care le faci din cauza lor, dar mai ales pe care le pierzi, despre identitate și mai ales identitate într-un mediu urban tehnologizat, constant monitorizat și despre dungi glorioase de tuș care se transformă încet și organic în oameni și obiecte și panorame metropolitane, apoi întorcându-se înapoi în modele abstracte.
Mai precis e:
1) SF mai soft și nițel ciberpunk
2) Despre doi tineri în derivă
3) Care-și pierd(la propriu) zilele făcând rost de un dispozitiv/drog/afrodiziac, uneori atacând și depozite corporatiste
4) Apoi pierzându-și nițel mințile folosindu-l, certându-se între ei din multiple motive.
5) E genul de webcomic care folosește scrollul vertical, astfel încât schimbatul paginii marchează sfârșitul unui capitol.
6) Și are o aromă puternică de A Scanner Darkley (Dick fiind singurul scriitor de SF pe care nu numai îl mai sufăr, dar care îmi și place; deci pe unde-i amprenta lui, lucrurile sunt frumoase)
_________________________________________________________________________________________
Ceea ce ar trebui să fie, gen, lucrul meu preferat din toată lumea.
Și totuși primele două trei capitole nu mi-au plăcut atât de mult. Mă așteptam la un al doilea Bodyworld. Însă personajele nu reieșeau destul de autentice, situațiile nu deosebit de interesante, captivante ori originale, sau cel puțin nu foarte intersant/captivant/original prezentate, ritmurile narative puțin aiurea.
Și apoi, damn!
A început să folosească numai panouri drepte, narațiunea a devenit mai eliptică, mai puternică și condensată, rândurile mai intens structurate astfel încât să curgă unele în altele și tot capitolul să fie omogen din punct de vedere vizual, fără a fi plictisitor, a ajuns la o stăpânire mai bună a secvenței, s-a cumulat destulă caracterizare în personaje astfel încât să se simtă cât de cât umane și grafica per total a devenit ceva mai sigură, mai eficientă, chiar mai plăcută. Începe să devină mai inventiv în imaginile create, în modul cum secționează timpul, acțiunea, cum folosește compozițiile, liniile și randările să împingă și mai ales să accentueze atmosfera și tonul, când pe la început era un conflict între ceea ce ar comunica partea grafică și ceea ce ar vrea povestea să spună.
Poate par schimbări minore, dar m-au afectat mult și au făcut ca spre final să devină ceva ce speram să găsesc de la început: o experiență puternic personală spusă printr-o poveste stranie și învăluitoare.
Leave a Reply