Marbles

Marbles de Ellen Forney sau mai exact Marbles: Mania, Drepression, Michelangelo and Me se recomandă ca fiind memoriu în bandă desenată ceea ce ar duce cu gândul la Maus sau Persepolis. Însă nu-i chiar pe acolo. În primul rând pentru că aspectul biografic absentează destul de mult. Iar subtitlul este sugestiv în această privință. În special menționarea lui Michelangelo. O să vedem mai încolo de ce.

Romanul grafic de față nu prea este roman, nici măcar jurnal, ci e aproape o dizertație despre tulburarea bipolară și efectul ei asupra creativității concepută pe baza experienței personale a autoarei. Începe cu descrierea episoadelor maniacale punctate de ședințe de tarapie. Mai exact tipul experienței din timpul lor și contrastul dintre modul cum sunt resimțite înainte de aflarea diagnosticului și după, când începe să devină conștientă de reacțiile persoanelor din jurul ei și pătrunsă de certitudinea că starea de exuberanță va fi urmată de una depresivă.

Astfel deschide cu o serie de dezvăluiri, mai mult ale trupului decât ale psihicului, prezentând ședințele în care s-a ales cu un tatuaj pe întreg spatele, ședințe foto pentru diferite proiecte legate de sexualitate feminină și safică. E demn de inters abuzul de referințe fotografice și explicitarea acestui fapt. Este o bucată foarte fizică, foarte carnală, în care personajele hipercefalice, cu doar câteva trăsături vagi trase din pensulă, sunt înlocuite de unele reprezentate realist și precis. Motivul poate foarte bine să stea în dorința de a găsi un compromis între autenticitate și coerență grafică, concesie care nu s-a făcut totuși când a venit vorba de reproducerea fotografică a diferitelor desene din carnețelul de terapie a artistei, însă efectul produs este unul de detașare, de scoatere în evidență a exceselor romantizate la momentul respectiv.

Continuă descriind lungul, anevoiosul și durerosul proces de tratare, mai de grabă de gestionare, a tulburării. Cum inițial refuză medicamentație, alegând să încerce să se folosească de alternanțe de low/high în procesul artistic, folosind stările depresive pentru a consuma și a concepe proiecte, iar stările de high pentru a le pune în practică. Plan care eșuează când stările de depresie devin zdrobitoare, iar cele de manie prea dezechilibrate pentru a fi funcțională. Doar după ce acceptă tratamentul medicamentos, acceptând astfel cu adevărat și boala, începe lungul, aproape sisificul proces de vindecare. Care presupune monitorizare și consemnare constantă a aproape tuturor activităților și stărilor în jurnale și tabele, lupta cu efecte secundare de la pastile care aparent doar asta oferă, probe de sânge, costuri financiare, ședințe regulate cu psihoterapeutul și lupta în sine cu efectele bolii.

Iar asupra acestor aspecte se oprește, mai mult decât orice. În cea mai mare parte Marbles capătă o formă foarte diagramatică, conversațiile cu terapeutul fiind printre puținele momente care aduc cu secvența clasică de bandă desenată, în orice caz, singurele momente asupra cărora se întoarce din și din nou cu reconfortantă grilă de șase panouri. În rest, volumul este populat fie de scene risipite care argumentează un anumit punct de vedere sau care construiesc o anumită perioadă din viața autoarei prin montaje narative, fie colaje de cuvinte și imagini care interacționează și coabitează pentru a construi această argumentație cât mai eficient și persuasiv.

De ce se oprește atât de mult asupra acestor stări în care boala și tratamentul se confundă într-un chin epuizant? Pentru a spune că totul merită. În penultimul capitol introduce cititorul încetul cu încetul în perspectiva naratorului-personaj făcând uz de baloane de introspecție și alternarea perspectivei de la persoana a treia, la cea dintâi, spărgând ușor cel de-al patrulea perete. Iar în ultimul capitol își imaginează atât o întâlnire cu o persoană bipolară ”high-functioning”, cât și una cu o versiune a ei din trecut, moment în care rolurile din secvența anterioară sunt inversate. Ellen din prezent o informează pe Ellen din trecut, căreia îi explică ceea ce va fi nevoită să facă, că lucrurile se vor schimba, dar că în final va fi aceeași persoană, iar mai important, și asta îmi imaginez că nu vine ca vreun fel de surpriză, că se simte bine. Foarte interesant, această afirmație este făcută în fața oglinzii, oglindă îndreptată spre cititor.

Nu cred că este nebănuit faptul că se simte bine, căci altfel această carte nu ar fi aici, în mâinile mele și sper că și ale voastre. Printre descrierile destul de detașate, uneori tehnice, uneori împrumutând puțin din atitudinea unui terapeut, o temă care iese la suprafață în repetate rânduri este cea a artistului chinuit, a artistului care se folosește de boală, de suferință pentru a crea. Cercetându-și boala, ajunge să compileze o listă cu diferiți artiști despre care se presupune că ar fi avut aceeași tulburare. Listă pe care o numește ”Clubul Van Gogh”. Michelangelo este menționat doar de două ori în carte, mai prevalenți și mai importanți în privința înțelegerii raportului dintre creativitate și depresie fiind Van Gogh, Munch, Georgia O’Keeffe și Sylvia Plath. Menționarea lui Michelangelor în subtitlu poate să fie doar un exercițiu comercial, reprezentând artistul universal poate mai bine decât ceilalți, dar este și mai puțin asociat cu tulburările psihologice, încălcând astfel unele stereotipuri legate de boală. În orice caz, concluzia la care ajunge în urma cercetărilor din care împarte cu cititorii prin diagramele sale este că, în general, artiștii sunt cel mai productivi în perioadele de echilibru, nu neapărat manie și cu atât mai puțin depresie. Mai mult, oricât de tentantă ar fi romantizarea stării depresive, de cele mai multe ori ea este un sentiment meschin și banal, iar nimic nu prezintă mai bine acest lucru decât cele paisprezece panouri în care arată unul dintre marile sale triumfuri din această perioadă. S-a ridicat din pat cu pătura în spate. Și-a târât trupul până pe canapea, unde s-a prăbușit din istovită, consumată de dorința de a dispărea de pe lume.

Marbles mai mult decât o biografie este o combinație între un jurnal de terapie și o carte de auto-ajutorare, într-un sens ceva mai direct și sincer decât cele comerciale. Este o lectură distractivă și informativă, care sondează câteva aspecte întunecate și dureroase. Este un traseu interior către echilibru și creativitate sporită. Este descrierea tulburării bipolare din perspectivă socială, uneori științifică, însă una foarte particulară, anume a autoarei. Nu este deosebit de evocativă din acest punct de vedere și nici nu cred că se vroia a fi. Mi se pare chiar mai valoroasă deoarece nu trece linia dintre a comunica cititorului trăirile autoarei din timpul tratamentului și a i le transmite. Personal, pe ultima aș găsi-o doar o mișcare manipulativă, exploatativă și răsuflată, mai ales în lumea benzii alternative* alb-negru.

PS: Luați d-aci și un interviu cu Ellen Forney.

PPS: Cartea-i luată de la Anthony Frost English Bookshop. Nu știu câte mai au în stoc.