Am scris câteva recenzii pentru Mangashop. Asta-i una dintre ele, pentru Batman: The Black Mirror:
Ca urmare a evenimentelor din Batman: RIP și Final Crisis Batman a stat pe tușă o perioadă, fiind considerat mort, iar Dick Grayson, primul Robin, i-a preluat mantia. Chiar și după ce s-a întors, Bruce îl lasă să se zbânțuie în costumul său. Nu-s informații deosebit de pertiente volumului de față, dar ceva context nu strică.
Volumul este ilustrat de doi artiști, Jock și Francesco Francavilla, iar fiecăruia îi este delegat un fir narativ. Jock primește poveștile, în primă fază principale, de natură ceva mai polițiste, detectiviste, prin care Snyder încearcă să descrie ce îl diferențiază pe Dick de Bruce ca Batman folosindu-se de lungi monologuri interioare și imagini sau momente iconice din istoria personajului ce capătă valori simbolice.
Povestea secundară se învârte mai mult în jurul comisarului Gordon și a fiului său James, pe care Batman l-a salvat în Year One. James Jr. are probleme. A avut probleme încă de mic copil. Genul de probleme pentru care a trebuit să fie trimis la Arkham pentru a primi ajutor terapeutic și farmaceutic. Întâlnindu-se cu tatăl și vara sa, el afirmă că s-a însănătoșit mulțumită unor medicamente experimentale. Firul ăsta se întinde până spre final, și încheagă albumul, până când acaparează acțiunea deoarece, spoilers, James Jr. nu spune chiar întreg adevărul.
Cei doi ilustratori sunt destul de diferiți între ei, însă se potrivesc pe tipul de poveste pe care trebuie să o spună. Jock favorizează mai mult imaginile puternice, după cum demonstrează copertele sale. Are o linie mâzgălită, pete de negru nu chiar solide, genul de manierisme pe care le-ai găsi la un Miller sau Sienkiewicz, însă fără stăpânirea lor, mai degrabă mascând ceva stângăcii; ceea ce nu înseamnă că-s tot timpul neplăcute estetic, doar că se putea mai bine. La fel și decupajele “inventive”, dar a căror “inventivitate” nu-și are locul tot timpul. Și nu prea desenează fundaluri. Însă din când în când produce imagini sugestive, iar pe asta se bazează și povestea; plus că din cauza stilului violența nu-i deosebit de explicită. Francavilla în schimb are tușe moi, alternează între pagini clasice și unele mai neobișnuite, se pricepe de minune să plaseze petele de negru și are o paletă de culori deosebită, lucrând în pete plane de portocaliu și violet, fiind deosebit de atmosferic. Și are nevoie de atmosferă, pentru că e greu să faci o discuție într-un diner să fie prea tensionată și interesantă.
The Black Mirror este prima și ultima poveste care-l definește clar pe Dick Grayson ca Batman în raport și în contrast cu Bruce Wayne, însă printr-o serie de povești nițel cam monotone, momentele sumbre și macabre nu sunt sparte sau punctate de unele în care tensiunea acumulată să aibă timp să se elibereze, ceea ce face ca în final să nu se mai resimtă. Însă echipa artistică salvează cât de cât lucrurile. Mai ales Francavilla.
Leave a Reply