Forming

Uite o idee incredibil de inovatoare(de fapt nu): ce-ar fi dacă zeii din culturile antice erau de fapt extratereștri? Cumva de la ideea asta pleacă Jesse Moynihan cu Forming, însă recunoscând uzura conceptului aș vrea să zic că îngroapă totul într-un strat de ironie pentru că figurile mitice ajung deseori să se bălăcărească ca niște pușlamale enervante cărora le dau mucii afară, au printre altele griji minore și banale, deseori legate de propriul corp, au crize existențiale foarte contemporane și, mai ales, folosesc un discurs destul de colocvial. Doar că ironia sugerează ceva artificial și distant, neimplicat emoțional, pe când aici e doar cantitatea normală și necesară a procedeului pentru a putea accepta ceea ce se oferă pe pagină. Cred că am nevoie de o diagramă…
Altfel spus Jesse Moyniham nu ia în serios povestea, însă ia în serios arta povestirii. Nu ia în serios personajele ca entități, ia în serios caracterizarea lor(versus, nu știu, ceva ce ai vedea în benzile cu supereroi) și diferitele conflicte, interioare sau exterioare, mari sau mici. Se dedică în special imaginii. E foarte multă plăcere în geometria și abstracția din spatele desenelor.

Povestea sună cam așa: vine Mithras pe un Pământ primordial să construiască o stație minieră. Dezvoltă noi rase de oameni. Face niște copii care-s un soi de zei mai mici și ei. În paralel pe altă parte a planetei niște asasini androginali vin să-l spioneze pe Mithras care o ia nițel pe arătură, însă se împrietenesc, și împerechează evident, cu oamenii de acolo. Apar niște revolte. Descoperim adevărați zei transcedentali, călătorie în timp, tripuri, profeți, bătălie între Arhanghelul Mihail și un soi de Satana, peniși. E complicat și masiv și chiar mitic însă totul spus într-un fel foarte rezervat, în același timp, în special datorită construcției pe o grilă de 9 panouri, a unghiurilor rareori exagerate.

So, Forming este o chestie ciudățică, colorată și am reușit să nu menționez că tipul care o face este storyboarder pentru Adventure Time.