O să încerc ceva puțin diferit față de dățile trecute, prezentând mai explicit și riguros structura textelor din categoria asta. Experimentez din motive de claritate, pentru că intenția este de a aduce la cunoștință existența diferitelor edituri, specificul lor, poate ceva detalii de business pentru a servi drept inspirație etc. Nu toată banda anglo-saxonă/anglofonă/americană/whatever este la fel, există diferențe destul de mari chiar între cele două companii principale și ceea ce vreau eu să obțin este ca cititorul scrierii, după citirea ei, să aibă o idee despre ce presupune ca o bandă să fie publicată de DC versus Vertigo, cam care-i treabă cu benzile de Dynamite ori cele de la Avatar ori Fantagraphics ori Top Shelf. Nu exhaustiv, că vreau să poată fie parcurse repede și oricum există resurse mult mai bune decât mine, dar măcar atât, o idee. Așa că să începem să vorbim despre Drawn and Quarterly(D+Q).
Scurt istoric
În 1989, tânărul artist canadian Chris Oliveros inspirat de conținutul și formatul lui ”Raw”, frustrat de greutatea cu care se puteau găsi și publica benzi care cele din antologia lui Spiegelman, împrumută 2000 de dolari de la tatăl său și începe să curteze artiști pentru propria revistă cu apariție sezonieră, ”Drawn and Quarterly”, al cărei prim număr apare în primăvara lui 1990. Adună în paginile și pe copertele antologiei nume mari, sau care vor deveni mari, precum Clowes, Bagge, Sacco, Seth, Joe Matt, iar contribuțiile unora nu numai că vin cu regularitate, dar cresc în cantitate astfel încât capătă propriile reviste, care sunt cu timpul colectate și editate în albume.
Cum la începutul anilor 2000 romanul grafic iese din afara sferelor în care banda desenată s-a vândut tradițional, autori precum Ware și Clowes sunt aclamați de critica literară, iar librăriile încep să-și deschidă secțiuni dedicate acestui tip de bandă desenată, Oliveros încheie un contracte de distribuție cu Chronicle Books, apoi cu Farrar, Straus and Giroux pentru Statele Unite și Raincoat Books pentru Canada, mișcare care-l diferențiază într-o oarecare măsură de alte companii dedicate benzii literare/de artă*, care fie continuă să se distribuie chiar și librăriilor tot prin Dimonond, cam singurul distribuitor de bandă desenată din State, ori prin contact direct cu clienții. Pentru a putea face față noilor condiții o angajează pe Peggy Burns drept co-editoare*, lucru ce are numeroase efecte de la vânzări, până la diversitatea titlurilor publicate.
Publică un Manifest care descrie librarilor cum să amplaseze romanele grafice, sugerând chiar spargerea ghettoului secțiunii de ”Graphic Novels”, astfel încât ceva precum „Maus” să nu stea lângă „Batman”, ceea ce a ajuns ca în unele cazuri să tripleze vânzările. În 2008 deschide o librărie în Montreal, dedicată în cea mai mare parte benzilor desenate, iar acum, cu doar șase angajați, sunt printre cele mai de succes edituri de bandă desenată alternativă din America, iar ce competitori se află deasupra, au locul acela mai mult din cauza unor hituri greu de reprodus*.
Specific
Cred că ar merita o discuție pe baza distinției dintre ”art-comics” și ”literary-comics”, amândouă puse sub umbrela de benzi alternative, dar nu știu dacă aici este locul cel mai potrivit. Oricum, D+Q publică în cea mai mare parte din a doua categorie. Memorii și jurnale, reportaje, (auto)biografii, ori ficțiuni care nu au atât ambiții artistice și formaliste, cât de a fi studii de personaj, opere realiste, în sensul literar, și ficțiuni istorice autentice.
Cei mai mulți artiști publicați sunt canadieni, care abordează subiecte de interes pentru Canada, precum cultura și istoria lor, orașele canadiene, însă biblioteca lor este internațională, găzduind autori de pe toate continentele, care sunt compatibili cu viziunea și gustul estetic al editorilor, precum Dupuy & Berberian, Shigeru Mizuki, Rutu Modan sau Yoshihiro Tatsumi. Există și excepții, persoane a căror operă are o valoarea mai mult…bedefilă și artistică, precum Anders Nilsen, Brecht Evens sau Seiichi Hayashi.
Se laudă cu calitatea cărților ca obiecte de bibliotecă și a tipăriturii, dar nu cred că sunt chiar pe același nivel cu Fantagraphics. Și am auzit că au început să folosească o cerneală care miroase oribil.
Opere importante
Multe dintre benzile de la D+Q merită menționate, însă mă voi rezuma la câteva care reprezintă ceva cu adevărat important pentru editură. Începem cu cvartetul de reviste „Dirty Plotte” de Julie Doucet, „Peep Show” de Joe Matt, „Palooka-Ville” de Seth și „Yummy Fur” de Chester Brown, publicată iniția de Vortex Comics. Ele sunt printre primele benzi publicate de editură și care au rămas, sub diferite forme, printre cele mai populare și bine primite. Cu excepția anumitor momente din ”Yummy Fur” toate sunt benzi autobiografice, introspective, nonșalante. Ultimele trei mai ales sunt demne de interes din cauza prieteniei dintre autori, motiv pentru care apar unii în benzile celorlalți și este foarte interesant modul cum diferă portretizările și percepții, dar și pentru că din ele au ieșit o sumă de romane grafice, prin colectări și reeditări.
„Louis Riel”, tot de Chester Brown, este unul dintre primele succese comerciale avute de editură* descriind viața personalității istorice canadiene eponime, în special conflictele cu autoritatea Canadiană și circumstanțele prin care a devenit lider spiritual pentru poporul métis. Chiar dacă anticipează detașarea emoțională, ori tocmai din această cauză, care va marca ”Paying for It”, este o operă complexă și completă, având atât valoare didactică, prin evenimentele descrise și materialele auxiliare, dar și prin care Brown explorează numeroasele teme care i-au marcat lucrările până atunci, în special religia, spiritualitatea și incredulitatea în fața nebuniei și a psihiatriei ca disciplină.
„Optic Nerve” de Adrian Tomine este interesantă mai ales deoarece omul este unul dintre puținii autori care pe parcursul anilor 2000 a continuat să publice povești scurte în reviste, atunci când nu numai autori consacrați ieșeau la înaintare cu romane grafice, ba chiar și debutanții. Tomine este nițel epigon de Clowes, doar că fără umorul și calitățile cameleonice ale autorului din Chicago și fără să se fi mutat de la scris povești despre tineri outsideri în război rece cu societatea care-și varsă frustrările în diferite obsesii, la povești despre bărbați trecuți de vârsta a doua ș.a.m.d . Este și mai precis în grafică decât Clowes, prețuind realismul mai mult decât expresivitatea, punând foarte mult accent pe spații, ceea ce-i contribuie mult la autenticitatea caracterizărilor, deseori reușite. Probabil cele mai reușit și populare benzi se găsesc în volumul ”Shortcomings”, ce conține numerele 9,10,11 din Optic Nerve, care de asemenea spune și cea mai de amploare poveste a autorului. Preferatele mele rămân însă povestirile foarte scurte din primele mini-comics „Optic Nerve”, înainte să înceapă publicarea la Drawn and Quarterly, care se găsesc în volumul „32 Stories: The Complete Optic Nerve Mini-Comics”, în ciuda amatorismul cu care sunt relizate multe dintre ele.
Ar mai fi de vorbit cel puțin despre jurnalele de călătorie ale lui Guy Delisle, monstruozitățile A Drifting Life și Big Questions, însă zic să încheiem cu ceva chiar mai neobișnuit, anume „Hark A Vagrant”, colecția de webocomics a artistei canadiene Kate Beaton. Este de departe una dintre cele mai bine vândute și primite de critici de tot soiul publicații de la Drawn and Quarterly din ultima vreme, reușind să iasă din ghettoul nou format al benzii alternative. Stripurile ei abundă în referințe literare și istorice, în umor stors din dialogurile moderne, chiar internautice, purtate de figuri importante și cunoscute din istoria și literatura lumii, cu ceva accent pe cea a Canadei. Nu știu cât de mult a cauzat, dar în mod cert a marcat începutul unei noi ere atât pentru banda tipărită, cât și pentru webcomics, legând aceste două expresii ale aceleiași arte care atât de mult timp au fost separate în public și discurs critic.
Leave a Reply