La cât de autoreflexivă este banda americană în întregimea ei, mi se pare că cei mai mulți artiști s-au concentrat pe arhetipuri de personaje, pe aspecte stilistice și încărcătura narativă/tonală/emoțională asociată cu acestea, pe deconstrucții și recontextualizări, dar au fost mai puțin interesați de modul de funcționare a cadrului în care acestea sunt plasate. Adică au pus mai mult accent pe vocabularul, și încă cel specific zonei, benzii desenate, dar mai puțin pe gramatica sa.
Să zic că Annie Sullivan echilibrează această balanță nu ar fi pe de-a-ntregul fals, însă ar sugera o lucrare mult mai academică, care să vireze mult mai mult spre abstract decât o face. Ceea ce ar fi greșit pentru că deși banda este populată de o serie de imagini și secvențe care abstractizează realitatea, rolul lor este unul reprezentațional, crescând în claritate, detaliu și precizie pe parcursul benzii. Însă este fără îndoială o bandă desenată interesată de limbaj și modul cum acesta lucrează. Un interes textual în primul rând, prin descrierea limbajului pe care Annie îl împarte cu Helen; dar apoi și de limbajul grafic pe care Joseph Lambert îl creează pentru a traduce percepțiile unui om lipsit de văz și de auz.
Cum zicea Harvey Pekar, poți face orice din imagini și cuvinte. Însă pentru a reflecta cu oarece acuratețe realizările personajelor din bandă, și a persoanelor pe care acestea le reprezintă, Lambert renunță la un număr semnificativ de instrumente și tehnici de care ar dispune, rămânând cu mult întuneric crăpat de forme simple, câteva pete de culoare și cuvinte ce nu pot forma propoziții. Însă cunoscând ”limbajul invizibil” al benzii desenate, modul cum interacționează culoarea, forma și cuvântul, felul cum se comportă în secvență și pe o pagină, face ca limitarea impusă să aibă succes, extrăgând substanță din esența mediului ales.
Din titlu cred reiese că romanul grafic descrie procesul educării lui Helen Keller. Față de alte opere care tratează evenimentul, rolul principal este dedicat învățătoarei, în procesul educării fiind strecurate interludii nu chiar liniare în trecutul lui Annie, deseori pentru a oferi un contrapunct emoțional sau tematic, dacă nu chiar narativ, acțiunilor din ”prezent”. De asemenea, spre deosebire de alte adaptări, abordarea este lipsită de melodramă, accentul nefiind pus pe miracol, ci pe munca, frustrarea, furia lui Annie dar în același timp pe hotărârea, încăpățânarea și dăruirea care o ajută să o salveze pe Helen. Pe relația care se înfiripă încet între învățătoare și eleva ei, aducând ceva din autenticitatea întâmplărilor, ceea ce face ca triumful în fața infirmității să se simtă cu atât mai profund.
Textul preluat sau adaptat din jurnalele lui Annie contribuie și el la sentimentul acesta de verosimil, care ar putea fi atât de ușor de pierdut ținând cont de subiect, de cât de exploatată a fost acest tip de situație și de cât de repede o abordare mai realistă ar putea să treacă textul în mizerabilism sau din contra, de cât de ușor imensul rezervor de … habar n-am, umanitate și dăruire și noblețe al lui Annie ar putea pune mari probleme la capitolul credibilitate. Însă diavolul este în detalii.
Lambert face cel mai eficient uz al grilei de 16 panouri din istoria recentă, poate chiar de la Dark Knight Returns*, și o folosește pentru un control superior asupra încărcăturii emoționale. Momente importante sunt dilatate, eliberând și expunând întreg spectrul de trăiri cuprinse în ele, perioadele de timp sunt comprimate prin metonimie; simetrii narative sunt reflectate prin unele vizuale și ajută la trasarea de legături între personaje, ceea ce ne ajută în final pe noi ca cititori să relaționăm cu ele. Structura îi conferă și un ritm clar care ghidează lectura și o face se simtă lipsită de efort, în ciuda densității sale.
Și nu este densă doar pentru că poate ca în 80 de pagini să îngrămădească numeroase informații biografice despre două persoane cu vieți destul de tumultuoase, să le umple portretizările cu nuanță, subtilitate și vitalitate, dar chiar reușește în a face o schiță a Statelor Unite pornind de la temele sale: educație, comunicarea și imposibilitatea ei, limbaj. Nu-s doar personalități ori aspecte politice și sociale din Statele Unite ale sfârșitului de secol XIX aruncate pentru ceva aromă de epocă, ci vedem cum influențează protagonistele în timp ce se confruntă cu probleme personale, astfel încât totul se simte întreg și natural.
Alexander Graham Bell are la un moment dat are o apariție motivată de activitatea sa dedicată oamenilor cu probleme de auz, însă nu se poate ca o asemenea figură să nu anunțe, chiar dacă extra-diegetic, revoluția în comunicare adusă de telefonie. Apariția lui nu este importantă doar pentru aspectul istoric, cât și tematic, vorbind despre revoluțiile în comunicarea dintre oameni. ”Flashbackurile” lui Annie ne trimit fie către azilul din Tewksbury unde a petrecut patru ani din copilărie printre bolnavi și săraci, fie la Perkins School for the Blind înconjurată de eleve din familii înstărite care nu-i doresc compania și de profesoare care nu-i înțeleg nevoile punându-se în fața curiozității sale naturale, conturându-se astfel, printre altele, clasele sociale ce se sedimentau. Ceva mai puțin banda atinge și fractura socială dintre nordul și sudul Statelor unite și diferite probleme sociale care încă sunt de actualitate, cu precădere rolul femeii în societate, prezentând vlăstari ai emancipării și feminismului. Iar toate lucrurile astea nu contează pentru cititor fiindcă au existat într-adevăr în realitate, ci pentru că ele contează pentru Annie și Helen.
Dar poate cel mai interesant lucru oferit de bandă este de fapt o întrebare la care rămânem fără răspuns. Se conturează pe parcursul romanului grafic, însă de abia în ultimele pagini ia formă. Și are nevoie de tot spațiul alocat pentru a putea fi despachetată și pusă cum trebuie, căci este una ambițioasă: de unde vine o minte? Care este relația dintre minte, vocabular, limbaj? Învățând cuvinte, învățând să le asocieze cu obiecte, Helen învață concepte, iar lumea înconjurătoare nu mai este limitată la ceea ce simte. Propria percepție de sine suferă transformări. Vedem asta în conturul trasat mai îngrijit al petei de gri ce o reprezintă, în prezența ochilor și expresiilor pe acea siluetă. Însă toate conceptele, toate asocierile, toate cuvintele vin de la o singură persoană, iar mintea ei, cu imensă putere de absorbție, primește totul fără filtru și banda oferă perspectiva destul de înfricoșătoare ca Helen să fie doar un receptacul pentru Annie, doar o extensie a sa.
Annie Sullivan and the Trials of Helen Keller este o adevărată reușită a benzii biografice, este un triumf atât în formalismul benzii desenate, cât și în arta caricaturii și e a dracului de sensibilă, nu prin încercările vădite de a emoționa, ci prin prezentarea situațiilor cu claritate, complexitate și subtilitate.
Leave a Reply