Stan Lee nu este român

Din când în când, de obicei de ziua lui, cineva se plimbă pe pagina de wikipedia a lui Stan Lee și dă de treaba asta:

Stanley Martin Lieber was born in New York City on December 28, 1922, in the apartment of his Romanian-born Jewish immigrant parents, Celia (née Solomon) and Jack Lieber, at the corner of West 98th Street and West End Avenue in Manhattan.

După care urmează o reacție de genul: ”whoa ce tare, Stan Lee e român! Trebuie să împuțesc toate rețelele sociale cu acest nou fapt ce mi-a penetrat mintea!”. Ceea ce nu. Ca etnie e evreu, s-a născut în Statele Unite ale Americii, a crescut în Statele Unite, are cetățenie doar în Statele Unite, mă îndoiesc că are prea mult habar despre această țară a noastră. Omul e nord-american, pur și simplu și n-are nicio treabă cu România.

Însă chiar dacă nu așa ar sta situația, mândria nu ar avea niciun loc. Și nu sentimentul ăla de exaltare, născut dintr-un naționalist fanatic destul de troglodit de care sunt pătrunse în primul rând persoanele apăsate de un greu complex de inferioritate care văd scăpare numai agățându-se în diferite feluri, prin naționalitate în cazul de față, de anumite personalități și realizările lor. Nici măcar variații mai omenești, mai utile, mai aspiraționale nu merită.

Nu pentru că omul ar fi un Mare Satan sau whatever, cum s-ar putea trage concluzia din cauza tonului, dar pentru că nu este responsabil de aproape niciuna, dacă nu de absolut niciuna dintre realizările care îi sunt creditate. Când va veni vorba despre meritele sale, că are câteva, le voi menționa.

Ceva istorie mai întâi. Știm cu toții cam care-s originile benzile desenate în spațiul anglofon, nu? Dacă nu să ne întoarcem puțin la școală. Buuun, deci Stan Lee nu a avut nicio treabă cu nașterea formei ăsteia de artă, nici măcar a genului benzii cu supereroi. De prin anii 40 până la începutul anilor 60 nu a fost altceva decât un scenarist și editor mediocru, dar cât de cât prolific. Mulțumită spiritul său antreprenorial și poate ceva nepotism a devenit editor-șef la Timely/Atlas/Marvel comics a lui Martin Goodman, continuând însă să scrie, mai ales că în anumite perioade nu avea decât artiști pe care să-i editeze.

De-a lungul anilor 50 strategia lui Atlas Comics a fost de a prelua cele mai populare tendințe de la momentul respectiv în banda desenată, fie benzi de dragoste, westernuri sau benzi cu monștri gigantici. Iar spre finalul decadei atitudinea asta începea să se traducă în insuces financiar. Pentru că, aparent pe atunci poveștile stătute, arta mediocră și scenariile asemenea nu erau cheia succesului.

Până la apariția lui Fantastic Four #1 în 1961, eveniment care schimbă complet soarta companiei și a lui Stan Lee, trebuie să mai notăm câteva momente anticipative.

• În 1956 DC începe să revitalizeze, cu mult succes comercial, banda cu supereroi prin reinventarea unor personaje mai vechi precum The Flash, Green Lantern sau Hawkman, de data asta plasându-le în povești cu tente SF. Nici arta și designurile unui Carmen Inafantino sau Joe Kubert nu cred că stricau. Mișcare ce schimbă aproape complet aspectul benzii desenate nord-americane.
• Tot în 56 Steve Ditko se angajează la Atlas, lucrând în primul rând la scurte benzi horror/fantasy. Împreună cu Stan Lee creează ceea ce avea să devină Metoda Marvel (teoretic scenaristul oferă artistului plotul, artistul desenează, scenaristul vine și pune cuvintele la final).
• Anul următor Jack Kirby creează pentru DC echipa de pseudo-supereroi Challengers of the Unknown.
• Iar din 1958 Jack Kirby este din nou nevoit să lucreze la Atlas, după o absență aproape neîntreruptă de cam de 17 ani*.
• În 1960 DC lansează Justice League of America, un titlu care strânge în același loc mulți dintre supereroii mai puțin populari (Batman și Superman sunt membri, dar cu apariții mai rare), iar revista se bucură de succes comercial.

Ceea ce ne aduce la Fantastic Four #1 creat de Jack Kirby și Stan Lee aparent făcând ceea ce făcea Atlas/Marvel Comics mai bine. Dar dacă intenția inițială era de a copia un concept ce s-a bucurat de succes, Lee oricum chipurile hotărât să se lase de făcut benzi desenate a luat decizia să nu mai facă vrerea lui Goodman ci să scrie poveștile pe care vrea el să le scrie. Iar aparent, poveștile pe care vrea el să le scrie sunt versiuni finisate ale celor cu Challengers of the Unknown ale lui Kirby.

Pentru că în general, cel puțin în ceea ce privește relația cu Ditko și Kirby, Lee tindea să se rezume la a pune cuvinte în gura personajelor, sau a le rescrie pe cele deja prezente. Probabil pentru că la vremea respectivă omul era cam singurul scenarist de la companie și i-ar fi fost greu chiar și să conceapă toate poveștile, așa că dacă artiști s-au dovedit povestitori competenți de ce să nu-i lase în voia lor? Ditko a reușit să obțină mențiunea de co-plotter la The Amazing Spider-Man și Doctor Strange. Kirby nu prea la diferitele titluri la care a lucrat.

Evident că Fantastic Four a fost foarte bine primită, altfel n-am vorbi despre ea. Chestie care poate părea ciudat celor care nu cunosc personajele decât prin prisma filmelor sau animațiilor, ambele drojdia producțiilor Marvel. Însă chiar și înainte de a atinge apogeul, cam de pe la #45 până prin #75 banda a fost destul de mișto. Și cititorii au recunoscut asta.,

În câțiva ani Marvel avea să publice, în general în antologii cu două povești precum Journey into Mystery sau Strange Tales o puzderie de asemenea personaje de la Thor la Ant Man and the Wasp, The Hulk sau Iron Man, Kirby, Ditko într-o măsură ceva mai mică, fiind implicat în producerea multora, dacă nu unic responsabil. Pentru că era atât de harnic a ajuns chiar să definitiveze stilul Marvel, iar majoritatea artiștilor, fie că erau novici sau veterani trebuiau să învețe să deseneze precum el, uneori chiar pornind de la schițe ale acestuia.

În fine, că devine mult prea mult istoria lui Marvel Comics și sunt resurse mult mai bune decât ce pot eu oferi. Ideea e următoarea: aproape toate personajele populare de la Marvel au fost create sau co-create de Jack Kirby și Steve Ditko, iar dacă Lee a avut cam aceeași relație de muncă cu alți artiști cum a avut cu cei doi, atunci pentru restul cred că putem să mulțumim câte unui Don Heck sau Bill Everett. Aproape toate poveștile lor clasice, sau poveștile care au servit drept fundament pentru ele, au fost spuse de cei doi, cu Lee având o contribuție notabilă, dar secundară. Iar acolo unde găsim excepții, Daredevil, Iron Man, X-Men succesul personajului nu a venit decât la mult timp după, atunci când a venit rândul unei noi generații de artiști și scenariști să-și pună amprenta.

Lee a oferit o voce editurii. Înainte ca universul Marvel să prindă cheag narativ, mai mult prin activitatea lui Roy Thomas, vocea lui Stan Lee este ceea ce unea toate revistele. Tonurile personajelor*, modul cum își scria editorialele, cum răspundea la scrisori, cum făcea Marvel să pozeze în ”underdogul” inteligent și experimental în fața competiției osificate și banele reprezentate în primul rând de DC*. Iar oamenilor le place ca ”underdogul” să câștige. Ceea ce are un merit în succesul și proliferarea benzilor de la Marvel, dar fără imaginația fecundă și talentul permanent vizibil al artiștilor, totul ar fi fost inutil.

În schimb Stan Lee și-a asumat aproape toți laurii, nu a recompensat financiar artiștii nici măcar atunci când creațiilor lor nu numai că au salvat compania de la faliment dar au transformat-o într-una dintre cele mai de succes edituri de benzi desenate. Prin asta a oferit precedente și situații care otrăvesc industria până acum și care probabil o vor face pentru totdeauna.

Îmi imaginez că persoane mai cinice ar spune că ăsta-l face un român autentic. No, eu vin cu un cinism și mai mare zicând că a avut mult mai multă baftă decât va avea un român vreodată.

Și îmi pare rău că nu am stat mai mult să demontez afirmația cu care am început articolul, dar singurul caz în care poți crede așa ceva e dacă ești afectat de un naționalism primitiv, simplist, grobian și nu cred că merită dialogul cu astfel de persoane.