Circulă prin dialogurile purtate în jurul culturii căreia ne-am dedicat termeni ca ”americanii”, ”europenii”, ”japonezii” pentru a descrie benzile publicate în diferite areale geografice. Care-s niște descriptori destul de vagi și de care ar fi bine să ne debarasăm pentru că realitatea este mult mai granulară, există tensiuni în cadrul fiecărei regiuni și interferențe între ele. Acum vreau să contribui puțin la dialogul acesta cu ceea ce sunt familiar, poate mai nuanțăm treaba discutând mai exact despre editurile prezente, tipurile de benzi în care se specializează și modele de distribuție. Mi-ar plăcea dacă s-ar găsi persoane care să facă ceva similar cu alte culturi, sau chiar să mă corecteze ori completeze, pe propriile spații internautice.
În afara spațiului anglofon Dark Horse s-ar putea să fie cea mai populară editură nord-americană. Cu titluri originale ca Hellboy și Sin City, care au fost transformate în filme de lung metraj, altele în animații ca Rusty and Big Boy, cu adaptări bedefile ale unor proprietăți populare din care enumerăm Aliens, Buffy, Star Wars, Mass Effect și traduceri competente ale unor manga clasice precum Lone Wolf and Cub sau Akira au clădit o bibliotecă bogată, comprehensivă și solidă. De asemenea a servit și drept model pentru multe alte edituri independente, cam toate care contează. Dacă prin independent înțelegem ca editura respectivă să nu fie Marvel sau DC (sau cumpărată de un colos mediatic, dar până acum ceva vreme nici Marvel nu era). Dacă folosim independența așa cum apare ea cel mai des în dialoguri, făcând referire la independența artistică, la faptul că artistul își deține și controlează propria operă, atunci Dark Horse nu este chiar o astfel de companie. Adică publică astfel de titluri, dar mai mult ca un privilegiu acordat unor artiști.
În 1986, când a luat naștere, fondată de Mike Richardson, deținătorul unui lanț de magazine dedicate benzilor desenate, edituri precum First Comics, Eclipse, Comico deja publicaseră sau publicau unele dintre cele mai bune benzi, de gen, independente ale perioadei. Seriale precum American Flagg!, câteva episoade din Grendel, Nexus, sunt cu adevărat clasice și merită revizitate. Între timp Dark Horse, cu expecția câtorva seriale din Dark Horse Presents, adică mai mult Concrete, poate Masque și cam atât, nu prea aveau cu ce să contribuie la mai larga cultură a benzii desenate.
Spre finalul anilor 80 au început să se schimbe niște lucruri, însă. Mulți creatori de la celelalte edituri și-au îndreptat atenția către Marvel ori DC, iar apoi unii chiar către Hollywood. De asemenea editurile respective au luat câteva decizii riscante din care nu ieși vreun câștig. Lucruri care le-au apropiat de faliment și au îndepărtat artiștii rămași, sau pe cei potențiali. Dark Horse rămânând însă fluturând stindardul independenței.
Între timp a achiziționat drepturile de adaptare pentru diferite francize, precum Aliens sau Predators. Din care au făcut și Aliens vs Predators. Iar asta este ceea ce i-a pus pe piață culminând cu niște cross-overs cu DC și cumpărarea drepturilor pentru Star Wars (pe care le-au pierdut recent în fața lui Disney). Asta le-a oferit sustenabilitate financiară și posibilitatea de a curta creatori mai puternici. Chestia importantă e că deși în general adaptările în bandă desenată după opere bune sunt deseori imposibil de citit, oamenilor ăstora le-a ieșit, într-o oarecare măsură. Nu prea sunt capodopere[footnote]Poate Dark Empire este o mică capodoperă a benzii de gen.[/footnote], nu cred că are rost să le citiți acum, dar pentru fani sunt satisfăcătoare. Aș vrea să zic că cele la care a lucrat Jim Woodring ies în evidență prin calitate, dar nu prea. Totuși, Jim Woodring(și Tom Veitch și alții) a scris benzi cu Aliens. Jesus!
Ceva probleme cu cenzura la DC comics l-au făcut pe Frank Miller să caute alternative, iar atitudinea pozitivă față de artiști l-au făcut să aleagă Dark Horse pentru Give Me Liberty, împreună cu Dave Gibbons. Având rezultate frumoase nu numai că au continuat colaborările, dar au început să fie atrași și alți veterani precum John Byrne, dar mai ales o serie de tinere talente ca Mike Allred și Mike Mignola. De asemenea au căpătat drepturile de republicare pentru unele dintre benzile independente lăudate mai devreme, menținându-le pe piață chiar și după ce lăcașul lor original s-a risipit.
Iar de atunci s-a ajuns la Dark Horse cum îl știm astăzi. Care-i o companie destul de interesantă și puțintel contradictorie în unele atitudini. În special în cele ce ține de lumea filmului și a televiziunii. Pentru că este o editură strâns legată de tipul acesta de divertisment. În primul rând pentru că cele mai bine vândute benzi desenate publicate de ei de acest fel sunt. În special Buffy și Star Wars. Apoi pe parcursul anilor 90 au reușit să transforme multe dintre personajele, majoritatea din povești îndoielnice, ce au apărut în Dark Horse Presents în filme, de asemenea majoritatea de calitate îndoielnică. Anii 2000 au venit însă cu ceva succese atât la public, cât și critice(mă rog, comparativ cu eșecurile din deceniul precedent). În speță Hellboy și Sin City.
Dar chiar dacă au reușit să transforme destul de multe benzi în proprietăți multimedia cât de cât reușite, deschizând adevărate francize în unele cazuri, Dark Horse a devenit destul de zgârcit în privința IPului nou pe care îl lansează, aproape de parcă s-ar chinui să nu creeze noi proprietăți intelectuale care să pot fi exploatate în alte medii. În primul rând creatorii cărora le publică benzi cu personaje proprii sunt de multe ori consacrați, cel puțin în cercurile de bandă alternativă și independentă. Iar apoi ceea ce fac oamenii ăia nu prea s-ar deda adaptării. Cel puțin nu în actualul climat al Hollywoodului. Iar, poate cu excepția lui Brian Wood, majoritatea nici nu cred că ar fi interesați de așa ceva.(Presupunând că nu ar lua-o pe ruta Daniel Clowes scriind și fiind implicați în producția filmului/serialului ci doar dându-și semnătura pe o bucată de hârtie).
Deci în general atitudinea actuală a lui Dark Horse față de benzile independente și creator-owned e cam următoarea: ”Nu ești clasic în viață? Nu ai stat să muncești câțiva ani să-ți creeze o bază de fani care să-ți cumpere benzile pe care noi nu prea o să le promovăm? Atunci, scuze, nu te putem publica, dar poți să mergi pe câmp să farmezi pășunile lui Star Wars sau Buffy sau scoate ceva decent din ultima idee banală a șefului!”. Cel puțin în afara antologiei Dark Horse Presents, unde sunt niște portari mai relaxați și mai lasă să scape câte o creație proprie de la vreun artist mai minor, cu toate că și acolo cam încearcă să strângă oameni populari. Dar oricum, destul de constipați la capitolul ăsta comparativ cu anii de început, iar antologia aia e înviată de puțin timp.
De aceea mi se pare că este o companie care își asumă destul de puține riscuri. Chiar și modelul lor principal de serializare reflectă asta. Sunt creatorii unui format care poate fi descris ca seriale formate din miniserii. Adică, Dark Horse are foarte puține seriale, preferând să-și împacheteze poveștile în unități de trei-patru numere. În unele cazuri chiar sunt bucăți cât de cât discrete de narațiune, ca Star Wars: Agent of the Empire, alte ori sunt separate astfel ca nu cumva cititorul potențial să nu se sperie de numerele prea mari de pe copertă.
Și atitudinea lor pe frontul digital cred că este un exponent al chestiei ăsteia. Sau a originii patronului ca proprietar de lanț de magazine. În loc să-și lase catalogul, și o bună parte din venitul obținut astfel, pe mânile celor de la Comixology, cum a făcut marea majoritate a editurilor, și-au creat propriul portal de lectură. Și cred că au fost îndreptățiți. Readerul, cel puțin cel de pe desktop îmi pare superior, colecțiile nu numai că există, dar sunt și avantajoase financiar, numerele gratuite sunt alese cu cap și lasă cititorul să se familiarizeze cu titlurile editurii. Îmi place ce au făcut la capitolul ăsta. Înainte de asta au mai avut un experiment pe MySpace, care am impresia că încă mai este în viață.
Să încerc o încheiere și un soi de concluzie. Dark Horse este o companie destul de faină și o prezență, cred eu, foarte sănătoasă pe piață. Au un control al calității destul ridicat. Nu am văzut până acum vreo bandă de la Dark Horse care să fie necitibilă, care să aibă lettering și colorit amatoricesc, chiar și vorbind despre cele după jocuri. Asta îi face să fie destul de conservatori în ceea ce privește benzile pe care le publică, din punct de vedere al autorilor, al conținutului, însă ceea ce pierd prin inovație compensează prin șlefuire. Din punctul meu de vedere, mai mult decât prin Hellboy și alte creații noi, se remarcă prin tendința de a refolosi material, fie prin adaptări, traduceri de manga și benzi europene, retipărirea unor benzi vechi care nu se mai găsesc pe piață, iarăși expresie a conservatorismului. Însă într-o industrie care-și uită constant clasicii și istoria, nu cred că e nociva atitudinea asta de muzeolog. De aceea sunt și singura editură care publică în cea mai mare parte benzi de gen care este cât de cât respectată de oamenii din banda alternativă.
Leave a Reply