Mno, hai să vedem câte prostii reușesc să bag în 900 de cuvinte.
Mike Mignola este un artist popular, care a creat povești bune și care a dezvoltat de-a lungul timpului un stil destul de distinctiv, deseori imitat, însă aproape niciodată cu succes. Asta pentru că pe lângă stilistica puternică, Mike Mignola stăpânește foarte bine câteva elemente destul de subtile din arsenalul narațiunii grafice care îl ajută să creeze spații, atmosferă, să-și plimbe personajele prin cadre și scene. Dar foarte mulți imitatori se opresc la petele masive de cerneală și figurile geometrizate, sau paleta de culori a lui Chiarello, Hollingsworth și Stewart, oferind ceva artificial, lipsit de greutate ori impact, în orice caz, lipsit de forța narațiunii ce se regăsește la Mignola.
Dacă trecem peste aspectele astea simpliste, observăm imediat două lucruri. Unu: Mignola are pagini ca nimeni altcineva din banda anglofonă. Mă rog, cu o excepție, pe care o amintim mai încolo. Paginile lui nu sunt construite pe grile, ori pe rânduri, nici nu sunt lăsate talmeș-balmeș, nici nu folosesc panouri ”dinamice” sau nebune, nici nu încearcă iluminări. Mignola își face paginile pe coloane, cu o verticalitate puternică atât a designului cât și a imaginii, a conținutului. Personajele sale sunt fie statice, dar drepte, în cădere sau în coborâre, destul de rar într-o mișcare pe orizontală. Nu este o franjă absolută de o grilă clasică, dar diferența se simte imediat.
Dacă majoritatea artiștilor alternează panouri groase deasupra panourilor subțiri, pentru a mișca ochiul pe pagină într-un mod cât mai ușor, la Mignola, în special în Hellboy, ele sunt grupate vertical după grosime, de obicei frânte undeva aproape de un capăt al paginii, pentru a păstra totuși un echilibru al compoziției. Iar faptul că multe, în special cele subțiri, au aceeași grosime, conferă această impresie columnară; aduce aminte de o clădire susținută de piloni. Pagina este cumva compartimentată între diferite puncte de vedere. Ceea ce o face să pară ordonată.
Iar asta este o chestie bună din cauza celui de-al doilea lucru: foarte multe panouri sunt non-narative, ori construiesc o narațiune neliniară, pe termen foarte scurt. Multe din cadrele din Hellboy prezintă motive arhitectonice, vietăți, detalii de pe personaje. Nici acțiunile, în special cele mici, nu îi sunt acțiuni în adevăratul sens al cuvântului. Nu prea folosește linii de mișcare sau emanata, nici măcar diegetice, nu face racursiuri exagerate, ci capturează static câte un moment din timp, ba foarte des nu prinde evenimentul principal, ci reacții sau efecte minore ale acestuia. Chiar dacă Alan Moore l-a descris pe autor drept o fuziune între Jack Kirby și expresionismul german, nu se găsește în el nici dinamismul furibund al arhitectului universului Marvel, nici atmosfera obținută prin exgerare a filmului german de la începutul secolului XX.
Dar cu toate astea Mike Mignola este deosebit de atmosferic. Însă atmosfera sa vine prin sugestie. Folosește multe dintre tehnicile benzilor de gen, până când nu o mai face. Are cadre de localizare la începutul unei scene, doar că nu sunt urmate de acțiune, ci de o focalizare pe detaliu pe care naratorului, ori personajului din perspectiva căruia ne este prezentată secvența, parcă îi fuge ochiul. Astfel amănuntele creează întregul decor. Totalitatea scenei ia naștere în mintea și imaginația cititorului mult mai complet decât ar fi putut fi pusă pe pagină.
Același lucru se poate spune și despre minimalismul grafic al artistului. Personajele, în special cele recurente, îi sunt de multe ori numai forme lipsite de definiție, pete de culoare și dungi de negru aranjate pe pagină, modulate între acuitatea reprezentării și abstracție, totuși menținute nu numai în coerență, dar chiar cu vivacitate în mintea cititorului tocmai prin acest lucru cu detaliul, cu specificul și vagul.
Mă rog, nu sunt astea singurele lucruri pe care le face Mignola, are multe exemple frumoase de narațiune grafică, și multe pagini plictisitoare, care ar trebui explorate de la caz la caz. Dar aproape toate alegerile sale se concentrează în jurul sugestiei și a forțării cititorului să tragă paralele între cele reprezentate, a segmentării firului narativ imediat, a fracturării perspectivei narative și a manipulării timpului.
În ciuda folosirii intense a negrului pe pagină, Mignola nu este un continuator al lui Pratt ori Caniff, unde tușul este întins sensibil pe pagină, cu fluiditate, cu impresia lăsate de penson aproape vizibilă, ci mai aproape de un Alex Toth prin mecanicism și precizie. Însă artistul de care este probabil cel mai apropiat, cel mai influențat, și alături de care a lucrat la primele sale benzi, este Philip Craig Russell. De la P. Craig Russell a luat construcția paginilor, metonimia, modul de a reprezenta abur, lumină, vegetație și de la el continuă câteva lucruri legate de poziționare personajelor. Cel puțin așa mi se pare. Oricum, servește drept un bun punct de comparație.
Dar dacă Russell a produs aproape în totalitate povești colorate, luminoase, mai mult estetic decât în ton, populate cu personaje dacă nu umane, măcar umanoide, cu decoruri pastorale, chiar și în cele fantasy orașele par a fi o adunătură de taverne și conace regale, Mignola este la capătul opus al spectrului, gravitând către lugubru, monstruos, ceea ce stă în umbre și către industrial. Către lumea veche și ruinată care-și exportă moartea spre restul Mapamondului. Dacă la Russell fantezia și folclorul încă sunt vibrante și cristaline, poate violente, însă o violență pură și vitală, la Mignola totul se rezumă la un cenușiu și melancolic război de uzură cu viața, însăși existența, iar după cum evoluează Hellboy și BPRD, războiul este pierdut încetul cu încetul.
PS: Ca să vedeți de cât timp stă articolul ăsta să se prăfuiască. Inițial îl încheiam zicând că de abia aștept Hellboy in Hell. Iaca, între timp, Hellboy in Hell a apărut. Și îmi pare că Mignola a avut o mică schimbare de stil. Pe de-o parte se mișcă mai mult spre abstracție în ceea ce privește personajele, mai puțin precis în linie, continuând și dezvoltând estetica din The Island, pe de altă parte este ceva mai ”convențional” în pagini. Cumva de așteptat.
Leave a Reply