Circulă prin dialogurile purtate în jurul culturii căreia ne-am dedicat termeni ca ”americanii”, ”europenii”, ”japonezii” pentru a descrie benzile publicate în diferite areale geografice. Care-s niște descriptori destul de vagi și de care ar fi bine să ne debarasăm pentru că realitatea este mult mai granulară, există tensiuni în cadrul fiecărei regiuni și interferențe între ele. Acum vreau să contribui puțin la dialogul acesta cu ceea ce sunt familiar, poate mai nuanțăm treaba discutând mai exact despre editurile prezente, tipurile de benzi în care se specializează și modele de distribuție. Mi-ar plăcea dacă s-ar găsi persoane care să facă ceva similar cu alte culturi, sau chiar să mă corecteze ori completeze, pe propriile spații internautice.
Anii ’90 au fost o decadă marcată de multiple mișcări în banda nord-americană, pe aproape toate nivelurile pieței. Este o perioadă când se pot trasa diferite evoluții, multiple trenduri exploatate în segmente diferite și nu întreaga industrie mișcându-se cu lentoare și nesiguranță urmărind un gen sau un arhetip de personaj până la epuizare. De bine, de rău, în anii ’90 s-au încercat chestii. Multe nocive, nefaste, stupide; cum ar fi și cea pentru care a fost înființat Avatar Press în 1996, anume „Bad Girl Art”.
Întregi studiouri independente s-au format în jurul unor personaje oarecum inspirate de Elektra și mai ales de Vampirella, care prin Harris Comics chiar a făcut parte din toată nebunia. Dacă sunteți familiari cu ideea de „exploatation cinema”, cam asta a fost. Exploatarea unor personaje feminine mai mult dezbrăcate, vag asociate cu maleficul* în povești de gen extrem de subțiri, de derivative, plusând pe popularitatea unui anumit element și, evident, pe eterna atracție exercitată de corpul feminin în straie strâmte și decupate. Unele dintre ele chiar au dat-o cât de cât pe pornache.
Și dacă multe dintre studiourile alea au cedat, Avatar, în ciuda originii, s-a transformat destul de repede în altceva. Ceva tot oribil, grotesc, de prost gust, dar măcar în mâinile unor oameni talentați. Cu vreo 10 ani înainte ca Image să anunțe „The Year of the Creator” (adică 2012), Avatar a făcut asta deja, oferind independență autorilor nu numai pentru a-i atrage oferindu-le libertate creativă, dar făcând din treaba asta un punct de atracție comercial*. Dacă nu pornind cu Warren Ellis, în mod cert el fiind cel mai prolific până acum ceva vreme și probabil că pentru încă o perioadă va avea și cel mai larg catalog la ei cu trilogia sa Black Summer/No Hero/Supergod, cu multele serii Gravel, cu din nefericire neîncheiata Doktor Sleepless și încă destule alte miniserii sau „nuvele grafice” ca Aetheric Mechanics, Wolfskin sau Ignition City.
Cu timpul au apucat să strângă rând pe rând lucrări de la alți autori astfel încât acum au ajuns să publice benzi de la Alan Moore, Garth Ennis, Jamie Delano, David Lapham, Dave Hine și câțiva alții, multora oferindu-le ocazia să scrie și să creeze propriile personaje. Nu știu sigur de ce, dar majoritatea sunt britanici.
Aproape toate titlurile le sunt caracterizate de poate cea mai oribilă violență văzută vreodată de banda anglofonă, apropiindu-se de cea japoneză. Nu știu dacă este edictul editurii, cred că deja au o reputație de menținut, sau sunt oamenii ăștia în așa hal de odioși. Ce se întâmplă uneori în Crossed este greu de descris. Însă, întorcându-ne la termenul amintit anterior, n-aș zice că-i exploatativă, nu-i violența atracția și de multe ori distrage. Altfel, uneori benzile alea sunt bune. Sunt benzi de gen care aproape transcend genul, care creionează personaje puternice prin care se adresează tematici interesante și complexe, care se folosesc de clișeele horrorului sau ale SF-ului pentru a comunica lucruri. Și nu vin mereu de unde te-ai aștepta.
Te-ai aștepta poate ca Alan Moore sau Garth Ennis ori chiar Warren Ellis să producă cele mai puternice și inspirate lucrări. Însă cu toate că au publicat* pentru o scurtă perioadă de timp capodopera A Small Killing a lui Moore, restul titlurilor lui pălesc chiar și în fața restului catalogului de la Avatar. Ferals de David Lapham chiar reușește să stoarcă ceva din relația pe care horrorul o trasează între sexualitate și violență și identifică prin prisma sa problematici în raportul dintre sexe, ceea ce Moore încearcă de asemenea în Neonomicon, dar eșuează destul de grav.
Cel mai popular titlu de la ei, la momentul de față, este Crossed al lui Ennis. Atât de popular încât a devenit o mică franciză. Pornind de la primul volum început în 2008 și încheiat în 2010 au urmat două miniserii de David Lapham, iar acum un serial cu echipe rotative la care au contribuit Ennis, Jamie Delano, Lapham, iar la momentul de față e rândul lui Dave Hine. La versiunea tipărită se adaugă un webcomic de Si Spurrier și Javier Barreno, probabil cel mai bun dintre toate.
Desigur, acesta nu e singurul webcomic publicat de dânșii. Poate mai țineți minte Freakangels. Ei bine, acela a fost, din câte știu, prima lor ispravă internautică și s-a dovedit destul de profitabilă. Nu știu dacă Wish you were here se va dovedi la fel, e mult prea întunecată, scriitura lui Spurier nu are calitatea aia virală a lui Ellis și nici arta nu-i deloc la fel de atractivă. Pe de altă parte Internetul este plin de indivizi dubioși. Dacă aveți prieteni care urăsc delfinii, asta-i banda pentru ei.
Tot pe Internet, în afară de benzi desenate, dar legat de ele, susțin și un site de „jurnalism” din domeniu, Bleeding Cool News, care mai nou are și o revistă. Site care deși îmi pare urât de mulți oameni aș zice că este unul dintre cele mai bune de tipul său. Nu-i plin de fanboyisme ridicole asemeni lui Comics Alliance și nici nu este o portavoce pentru DC ori Marvel ca Newsarama sau Comic Book Resources. Nu este o portavoce mai pentru nimic, iar dacă ar fi pentru ceva, ar fi în egală măsură pentru edituri ca Boom!, Dynamite și IDW cât pentru compania mamă; edituri cărora siturile amintite mai sus nu le oferă aproape deloc atenție. Ba mai mult, Rich Johnston chiar face uneori muncă de jurnalism. Cu surse anonime, multă speculație, mai o știre galbenă, adică mai tabloid de felul său, dar este mult mai bine decât ceea ce se poate spune despre concurență. Până una alta, nici măcar Comics Journal nu prea mai face altceva decât recenzii la benzi alternative și ocazionalele interviuri.
Mergând pe texte nonliterare, Avatar Press a mai publicat și cărțile lui Alan Moore despre scris benzi desenate care sunt o resursă frumoasă pentru oamenii interesați de procesul lui Moore, de unele dintre influențele sale, ticuri și o perspectivă ceva mai intimă asupra muncii omului. Mai puțin valoroasă pentru cineva care chiar vrea să învețe să scrie.
În concluzie, Avatar Press este o editură care mi-ar plăcea să iasă din nișa în care s-a înscris, nu neapărat din cauza celor produse, chiar dacă sunt câteva titluri de la ei, atât vechi cât și noi, care îmi plac, dar mai mult din cauza atitudinii destul de sănătoase în ceea ce privește piața. Dacă Alan Moore e mulțumit cu ei, pot crede că se poartă destul de frumos cu ai lor creatori, îmi place că oferă atenție mediului digital pe diferite fronturi și nu o fac într-o formă egoistă. Păcat că angajează artiști, mai ales coloriști, atât de slabi.
Leave a Reply