2000AD

Circulă prin dialogurile purtate în jurul culturii căreia ne-am dedicat termeni ca ”americanii”, ”europenii”, ”japonezii” pentru a descrie benzile publicate în diferite areale geografice. Care-s niște descriptori destul de vagi și de care ar fi bine să ne debarasăm pentru că realitatea este mult mai granulară, există tensiuni în cadrul fiecărei regiuni și interferențe între ele. Acum vreau să contribui puțin la dialogul acesta cu ceea ce sunt familiar, poate mai nuanțăm treaba discutând mai exact despre editurile prezente, tipurile de benzi în care se specializează și modele de distribuție. Mi-ar plăcea dacă s-ar găsi persoane care să facă ceva similar cu alte culturi, sau chiar să mă corecteze ori completeze, pe propriile spații internautice.

O să vă zic o chestie nițel anapoda acum, și care o să mă facă să par deosebit de juvenil, dar până amu câteva zile credeam că nu mai îmi place nimic. Nimic din benzile desenate (în principiu nord-americane, dar nu numai) vreau să zic. Adică, văd băieți foarte entuziasmați de anumite titluri care pe mine mă lasă complet rece. În cel mai bun caz nu-s catastrofe narative și grafice. Adică pe bune. Saga nu suge. Asta-i calitatea ei unică și singulară(sic!). Daredevil nu suge. Primele numere au fost drăguțe cu Paolo Rivera și Marcos Martin distrugând pagina, cu Waid infuzând umor și aventură într-o poveste care mai bine de trei decenii nu a făcut decât să-și toarne cenușă în cap, însă destul de devreme s-a împiedicat și a dat cu barba tare de bordură. Apoi s-a ridicat împleticit prefăcându-se că totul e în regulă, dar știm cu toții că nu e și că titlul are acum probabil un traumatism cranio-cerebral. Batman suge, dar cu un soi de ambiție. Mi se pare că Snyder are o listă de chestii pe care vrea să le bifeze în fiecare număr, iar totul se întâmplă mecanic și plictisitor. Însă, are o listă. Lucruri se întâmplă. Cu un ritm monoton, cu o grămadă de manierisme scârboase, cu mult prea mult text care nu comunică absolut nimic, cu solilocvii mult prea teatrale, cu monologuri interne incredibil de purple proseish dar ceva se întâmplă. Journey into Mystery este Sandman comedic cu un puști isteț drept protagonist. Ceea ce tocmai s-a făcut acum ceva vreme cu The Incredible Hercules, deseori cu artă mai frumoasă. Oricum, mai coerentă.

Însă chestia la care rămân puțin mască e atunci când indivizi sunt satisfăcuți de lucrări dubioase ca Before Watchmen sau actualul Superman. Adică, oamenii ăia au ochi? Și funcționează? Și receptează cam pe aceleași lungimi de undă ca mine? Nici nu știu ce mi-a plăcut în ultima vreme. Batman Incorporated e ok. Adică, sunt printre cele mai bune benzi ale lui Morrison la Batman. Dar asta nu înseamnă deloc mult. Și sunt scrise de Grant Morrison pe care nu prea pot să-l mai citesc la fel. Și Adventure Time îmi place. Am citit Polonius al lui Tardi care mi-o plăcut. Și Finder: Voice de Carla Speed McNeil. Și The Troublemaker a lui Gilbert Hernandez, dar deja mergem pe alt nivel.

Nu, eu vreau prostii de astea consumeriste, de gen pur, escapiste, de divertisment care să-mi placă. Pe care să le citesc dracului de plăcere nu să stau să mă uit la numărul de pagini dorindu-mi să se termine naibii odată, ci suferind atunci când trebuie să mai aștept încă o săptămână pentru următoarea doză. Prostii cu avânt artistic s-or găsi ele, dar nu în alea stă un mediu și pasiunea pentru el. Nu pentru mine cel puțin. Nu în treburile care mă siluiesc de puteri și de vlagă, lăsându-mă o epavă de om știind că nu o să produc niciodată în viața mea ceva de valoare, ceva care atinge, ceva care contează. Vitalitatea unui mediu stă în ceea ce-i distractiv. Dacă nu există așa ceva totu-i defect. Și de vreo lună eram convins că totu-i de căcat. Plus vești despre artiști mari care mor. Și cu vidul lăsat de ei pe lume apare un gol în sufletul meu când mă gândesc că până una alta opera lor nu-mi spune multe. Că eu stau să citesc dejecțiile lui Matt Fraction și Scott Snyder, așteptând că poate, poate o să mai producă încă o lucrare ca ”aia”*, respectiv că o să văd ce vă alții în ei. Plus vești despre cum DC și Marvel își mai trag un glonț în picior. Plus scenaristul meu preferat frângându-mi inima.

Până mi-am reamintit de 2000AD. Și de toată gloria lor obscenă, violentă, iconoclastică, idiosincratică super plagiatoare și derivativă dar atât de plină de viață, de diversitate, de măcel și țâțe și vulgaritate și subtext social și umor sarcastic și furie. 2000AD e vie!

Revista în sine este o antologie de povești mai mult sau mai puțin SF, uneori și fantasy sau chiar horror care a dat lumii personaje precum ABC Warriors, Nemesis the Warlock, Slaine, Rogue Trooper, Strontium Dog, Nikolai Dante, Zenith, Zombo și multe alte nebunii fantastice de care n-ați auzit. Dar de Judge Dredd și al său Megacity One probabil că da. Măcar din filmul cu Stalone, sau de cel din anul acesta, dacă nu din cultura bedefilă, care oricum e mai mult o stigmă rușinoasă în viața reală.

Aproape toate stripurile aduc la suprafață destul de mult cu încălzirea unor filme clasice cu ceva polei robotic presărat peste. Însă treaba asta au făcut-o mai mult din cauza spațiului limitat, de obicei ieșind repede din stereotipii, ducând personajele în direcții noi și interesante. Iar chiar dacă la bază majoritatea sunt fie povești de război, fie polițiste, SFul nu-i tratat doar ca simplă estetică ci sunt strecurate elemente de speculație și meditație asupra științei și tehnologiei, a societății într-un context futurist. Nu inovatoare, cel puțin nu în cadrul mai largii literaturi SF, dar destul de satisfăcătoare și oferă o scuză pentru costumele dubioase purtate de personaje.

Calitatea destul de constantă a titlurilor și personajele ”îndrăgite” de bedefilii britanici, dar mai ales vechimea ei face din 2000AD una dintre cele mai importante publicații britanice de bandă desenată. Mai mult de atât, e poate cea mai fertilă ”fermă” de talent din banda nord-americană de la înființarea ei în 1977. Nu cred că are rost să vă înșir toți autorii, din diverse motive, dar măcar pe Alan Moore cred că-l recunoașteți. Ce-i drept, stagiul cel mare nu l-a făcut acolo, ci la Warrior unde a început Miracleman și V for Vendetta (pentru a le termina în State la Eclipse respectiv Vertigo), dar a creat câteva personaje, a avut niște stripuri cât de cât apreciate și a scris destul de multe benzi scurte denumite Tharg’s Future Shocks, pentru care și-a dezvoltat scenariile dense, bogate în informație și narațiunea ritmată ce-i sunt caracteristice.

No, nu vreau acum să vă fac istoria lui 2000AD*, exceptând ce s-a întâmplat în ultimul an și ceva nici eu nu mi-s deosebit de familiar cu ea, lectura e făcută pe sărite, anapoda, urmărind mai mult creatori. Și pe Dredd. Nici nu mi se pare omenește posibil ca cineva să fi putut parcurge cele 1897 de numere (1809 normale + 52 speciale + 36 anuale),  poate doar pornind cu ele aproape de la început. În orice caz, ce a fost, a fost, contează mai puțin. De interes e ceea ce oferă publicația la momentul de față.

Și vreau să zic că oferă. Multe, bune, frumoase. John Wagner tocmai a luat o pauză de la creația sa, punând un mare punct apocaliptic în saga lui Dredd. Cârma fiindu-i preluată de Rob Williams, Michael Carroll și de Al Ewing Pentru cât timp nu știm, că fanii au antecedente istorice în a izbucni în istericale când Dredd este scris de altcineva înafară de creatorii săi. Pe bună dreptate. Dacă despre Williams și Carroll n-am prea mult cuvinte de laudă, sunt ok, Ewing nimerește perfect totul. Tonul, personajele, orașul. Îi reușește umorul negru și situațiile absurde, dar și drama sinceră, iar mai mult de atât reușește să treacă de la una la alta cu grație. Poate să-l portretizeze pe Dredd ca pe un personaj complex, care are trăiri și emoții și conflicte interioare, dar pe care alege să nu le scoată la suprafață. Poate prezenta toată situația complicată din Megacity, cu judecătorii văzuți de restul populației ca personaje negative, cu motive întemeiate, însă în același timp ca un rău necesar, sau măcar mai mic.

În rest stripurile se rotesc, echipe mai noi își încearcă norocul cu creații proprii, altele mai vechi revin la personaje mai bătrâne și totul e plăcut. E frumos că-i divers. E frumos că-i dens. E frumos că ai SF incredibil de amuzant și sarcastic în Zombo al lui Ewing și, că ai SF trippy și metaficțional în Indigo Prime al lui John Smith, că ai fantasy istoric grav și violent în Aquila, că ai actualul Low Life cu arta exemplară a lui D’Israeli și scriitura absurdă care-mi scoate râsete*  a lui Rob Williams, ai câte un ABC Warriors al lui Pat Mills care are câteva coaie și critică practicile complexului militar-industrial nord-american, ai proceduralul Grey Area a lui Abnet, care-i cam fără savoare, și destul de sensibilul, destul de young adult The Brass Sun, care reușește cumva să mai și zică vreo două vorbe despre religie organizată și încălzire globală. Nu mai mult decât c-ar exista așa ceva, dar ce alte benzi desenate de gen, anglofone, mai recunosc că ar fi probleme în lume*? A și Zaucer of Zilk care a fost pur și simplu fantastic. McCarthy și Ewing. Glorios și scump și sfâșietor.

Chiar și atunci când o echipă nu-i deosebit de bună, sau pur și simplu o anumită poveste dezamăgește, nu-i bai. În primul rând calitatea oricum e superioară multor titluri de la DC, Marvel, Image, ba chiar IDW și Dark Horse. Adică, artiștii încearcă să împingă coloritul digital în zone nu destul de explorate, încearcă să-și dezvolte un stil propriu, folosesc o estetică clar bedefilă. Iar scenariștii pun perspective noi pe povești vechi și măcar nu prea au scene inutile, lente, seci; există un soi de structură, un sens al progresiei, al mișcării în poveste. Există o poveste, un traseu, o finalitate, o concluzie, fie ea doar episodică. Însă reușește să-ți spună de ce contează povestea asta într-un mod intrinsec narațiunii, cum sunt afectate personajele de evenimentele la care au participat. Și poate cel mai important, nu sunt atât de transparent pitchuri pentru seriale sau filme. Plus au numai cinci-șase pagini cu care să lucreze. Faptul că reușesc să învingă timpul și spațiul pe care îl au la dispoziție deja e un triumf. Iar dacă se întâmplă să nu le iasă, hei, au fost numai cinci-șase pagini făcute sandwich între două povești care mai mult ca sigur au fost bune. Ceea ce înseamnă că fiecare număr satisface și trezește râvnă pentru mai mult.

A și știți care-i partea fantastică legată de revistă? 2000AD își distribuie digital revistele nu printr-o aborție de aplicație greoaie ci prin CBRuri la ceva reducere față de versiune fizică. Luați lecții bă!