7. Hellboy – The Wolves of Saint Augst
de Mike Mignola
Pentru cineva care iubește filmele vechi de groază, cineva care chiar a început să facă benzi desenate pentru a desena monștri, Mike Mignola nu a creat chiar atât de multe astfel de benzi. Apar o grămadă de monștri și creaturi bizare în Hellboy și alte serii aferente, de la creaturi inspirate de Vechii Zei ai lui Lovecraft la vampiri, golemi, monstruozități ale științei și chiar personaje din basme slavone. Dar despre foarte puține aș putea zică că-i horror autentic. Ar mai fi The Crooked Man realizată împreună cu Richard Corben, dar omul apare deja pe listă*. Iar Wolves of Saint Augst nu-i deloc rea nici ea. Ba chiar destul de faină.
Este o poveste scurtă, liniară, cam previzibilă, cu vârcolaci*. Inspirație medievală, munca de documentare efectuată de Mignola face deliciul poveștilor cu Hellboy, oferind ceva nuanță și greutate unui narațiuni nu chiar specatculoase. Oricum, până recent nici povestea, nici personajele nu erau aspectul ce interesa la Hellboy, cât execuția artistică și modul cum mânuia folclorul. Iar ambele sunt la înălțime aici cu referințe la relații feudale, tensiuni între păgânism și creștinism, ori practicile Inchiziției.
Ca în majoritatea benzilor cu Hellboy și aceastase termină cu demonul mare și roșu aplicând o mamă bună de bătaie monstrului ce l-a deranjat în tot acest timp, însă modul cum se ajunge la acel moment este mai înspăimântător decât în alte părți, mai atmosferic. Nu are în vedere și explorarea firului narativ mai amplu care leagă toate volumelele de Hellboy și BPRD între ele. Povestea are foarte puțină substanță narativă, puține șcene, nu foarte mult dialog, iar ce apare e în principiu expoziție, însă foarte multă tensiune, suspans, emoție.
de Larry Latham
De câte ori am vorbit despre ea ar trebui să stiți despre ce-i vorba. Cea mai bună bandă desenată care adaptează cât de cât direct mythosul Cthulhu (*). Uneori mai mult bandă de aventură decât horror, în orice caz stilul în care sunt desenate personajele aduce mai mult aminte de astfel de animații nord-americane, are totuși secvențe grotești, înfiorătoare care tocmai din cauza stilului sunt deosebit de tensionate.
Nu mă omor după linia lui Letham sau după cum a hotărât să facă letteringul, în special cu baloanele colorate, dar îmi place la nebunie paleta de culori aleasă, chiar dacă a ajuns să o aplice într-un mod destul de nesuferit. Se pricepe foarte bine să creeze spații, nu numai pentru că spre deosebire de mulți artiști se obosește să deseneze fundaluri, dar pare să pune ceva preț și pe poziția personajelor în raport cu obiectele din acel loc.
Dintre aproape toate adaptările și lucrurile cât de cât inspirate de opera lui Lovecraft, este una dintre puținele care chiar pare să dispusă să interacționeze cu scrierile autorului(nu numai beletristice), cu temele sale, cu obsesiile lui, chiar cu el însuși. Ceea ce este o treabă destul de mișto care ar trebui să se întâmplă mult mai des în tipul acesta de literatură.
5. The tragical comedy or comical tragedy of Mr. Punch
de Neil Gaiman și Dave McKean
Aparant Gaiman este în stare numai de trei tipuri și jumătate de povești. Poate să reitereze poveștile altora. Poate să spună povești despre spusul poveștilor. Poate să scrie Black Orchid, cu toate că n-a mai repetat performanța (și majoritatea pretinde că nici asta nu-i așa bună). Și poate să scrie povești despre amintiri și aduceri aminte ale întâmplărilor reprimate. Mr. Punch este în această din urmă categorie.
Povestea lui Mr. Punch și Judy, spusă printr-o serie de fotografii grotești de către McKean, înrămează și inițiază fluxuri ale conștiinței în protagonistul narator, care sub imboldul violenței scenetei descoperă secrete și cruzime în propria viață și în propria familia.
Nu este nimic paranormal prezent, cu toate că micul teatru de păpuși pe malul lacului este prezentat într-o manieră foarte stranie, aș zice că nici măcar nu este prezent vreun pericol adevărat, descoperirile făcându-se în domeniul minții, al memoriei, fără artificii alegorice, dar modul cum este totul prezentat, cu desenele expresioniste și colajele lui McKean, cu descrierile evocative și povestea care lasă loc de neclarități ori incertitudini a lui Gaiman, toate trăirile sunt intense, puternice, iar banda atinge subiecte și teme întunecate, morbide, fără a vărsa strop de sânge.
Leave a Reply