4. Stray Toasters
Bill Sienkiewicz
Nu o să mint, încă nu cred că am despachetat complet Stray Toasters. Nu-i o nebunie atât de mare ca Elektra Assassin, spre sfârșit totul se încheagă, narațiunea lui Sienkiewicz e ceva mai ușor de urmărit decât …ce chestia făcea Miller. Ca atare este poate nițel mai puțin satisfăcătoare. Poate. Și nițel. Dar tot este o nebunie de bandă desenată, greoaie, n-aș spune că în totalitate pe merit, bizară și uneori chiar deranjantă.
Povestea are loc într-un soi de viitor care nu este construit cu niciun fel de pretenții speculative, ci mai mult parodice și onirice. Urmărește fragmentat prin monologuri interioare câteva personaje nu deosebit de corente, sănătoase, sau perceptive. Printre care numărăm pe Egon, un fost psihiatru criminalist care halucinează elefanți roz scos din ospiciu pentru a rezolva două serii de crime, Todd, un băiețel cu grave probleme mentale sau aparent un demon venit în vacanță pe Pământ ce trimite cărți poștale acasă. Deci nu chiar cei mai de încredere naratori.
Oricum, cu toții sunt legați într-o formă sau alta, sunt văzuți din diferite perspective.
Iar nici diegeza grafică nu ne face favoruri cu arta în continuă schimbare, devenire și metamorfoză a lui Sienkiewicz, care trece de la colaje aproape abstracte, la figuri cât de cât realiste pictate cu greutate în tonuri întunecate, la culori mai saturate și mai plate până la desene în cerneală. Nicio realitate nu este clară, mai ales când multiple monologuri sunt concurente pe pagină.
Nu prea pare că o laud nu? Dar o fac și singurul meu of este că nu a mers destul de departe în abstract sau absurd sau suprarealism. Chiar și așa, este o poveste care cu toate că exploatează, până la urmă și explorează subiecte întunecate, nu foarte confortabile, într-o maniera ambițioasă și provocatoare.
3. Thrillkill
din Creepy #75
scrisă de Jim Stenstrum
ilustrată de Neal Adams
Numărul 75 din Creepy a conținut două povești care implică lunetiști. Prima, The Phantom of Treasure Island deși ilustrată de maestrul Alex Toth suferă de pe urma unui scenariu plictisitor și a unui fir narativ pedestru. Inventivitatea grafică a lui Toth, jocul său splendid cu umbrele, pagina și unghiurile nu pot salva ceea ce este până la urmă o copie obosită de Christie.
Premisa lui Thrillkill ar face-o în prima fază să pară mai mult un…păi…un thriller. Însă modul cum este executat scoate în față un nihlism mult mai profund, care lovește mai puternic, mai groaznic. Un tânăr se urcă pe acoperișul unui bloc, înarmat cu o pușcă cu lunetă și meticulos începe să secere oameni. Totul este prezentat mecanic, calm, este înregistrat și îndosariat. În paralel citim un interviu post-factum între o ziaristă și preotul al cărui băiat de altar a fost pentru o vreme Lang. Acest mic element de formalism, paralelismul narațiunii, îi oferă un plus de sofisticare, dubios de satisfăcătoare.
Deși Neal Adams este slăvit ca pogorâtorul realismului în banda desenată cu supereroi și într-o mai mică măsură cunoscut pentru paginile sale inventive, care sacrifică grila în favoarea dinamismului, aici nu numai că lucrează cu panouri drepte, deseori pe o grilă, dar nici nu afișează ticurile sale obișnuite, exagerările sale, liniile de dragul liniilor. Păstrează un echilibru între detaliu și sugestie, destul de realist proporționat încât să nu distragă. Destul de clar și bine definit, destul de lipsit de manierismele divertismentului încât să pară verosimil.
S-ar putea spune că povestea scoate în evidență puterea armelor moderne de foc și se folosește de frica ce ar putea fi stârnită de ele. Dar cred că e ceva mai mult aici. Este frica de societate, de viață însăși. Nu sunt monștri, nici măcar cei cu chip de om, nici măcar psihopați demonizați, ci doar oameni extrem de tulburați și nefericiți. Și totul rezultă într-o poveste simplă, tristă și care-ți lasă ceva frică de acoperișurile blocurilor.
2. House on the Borderland
de Richard Corben, Simon Revelstroke
Richard Corben și Simon Revelstroke adaptează romanul cu același nume al britanicului William Hope Hodgson, poate una dintre cele mai importante asemenea scrieri ale genului. În el doi gentlemen găsesc pe malul unui lac, în ruinele unei case jurnalul fostului proprietar; citindu-l aflăm nu atât cum a ajuns locuința în starea de față cât soarta locatarilor: un bărbat, sora acestuia și câinele său fidel. Cei trei sunt asaltați de monștri împotriva cărora luptă în permanentă retragere, baricadându-se din ce în ce mai mult în interiorul casei, moment în care lupta devine cu însăși clădirea, care se dezvăluie a fi un loc malefic.
Rama a fost schimbată în bandă cu ceva, care mie cel puțin mi se pare, mai interesant, mai activ, care vorbește puțin și despre tensiunile dintre britanici și irlandezi. Principalul fir narativ a fost modificată cât mai puțin totuși, cu excepția finalului, descrierile și dialogul fiind în cea mai mare parte preluate direct din roman, sarcina lui Revelstroke fiind mai mult de selectare și frângere a textului original. De care s-a achitat admirabil.
Dar adevărata vedetă, pe lângă povestea originală, este Richard Corben, cu stilul său care are nu numai o imensă fizicalitate, nu se ferește să exagereze până la caricatură, și o capacitate de a construit spații lucrând fantastic cu detaliul arhitectonic, umbre și sugestie, cât și demonstrând o foarte bună stăpânire a paginii ca unitate, a secvenței, a elipsei. Chiar și la vârsta sa înaintată, este unul dintre maeștrii benzii desenate, producând lucruri care fac de rușine cei mai mulți artiști mai tineri, mai viguroși. Nici culorile lui Lee Loughridge nu sunt deloc rele.
Leave a Reply