10 – Scarab
de John Smith și Scott Eaton; publicată de Vertigo între noiembrie 1993 și iunie 1994
Trebuia să fie și o bandă horror cu supereroi. Cum să nu fie așa ceva pe listă. Horrorul este cât se poate de mult în rădăcina benzii cu supereroi. De la inspirația gotică a lui Batman, la Spider-Man și Fantastic Four care nu sunt altceva decât monștri din filmele de groază ale perioadei transformați în protagoniști, la Swamp Thing al lui Alan Moore și tot ce a urmat. Dar de-a lungul timpului au existat tentative de a accentua elementele deja prezente, oferind ceva mult mai puțin eroic și ”super” în schimbul terorii. Scarab este unul din puținele exemple când o asemenea bandă a mers, cât de cât, și a mers în direcția intenționată.
Scriitura, arta, tonul, ritmurile poveștii sunt toate grefate din Swamp Thing al lui Alan Moore, cam ca tot ce era produs în zilele alea la Vertigo, ori în benzile DC pre-Vertigo, și nu era scris de Grant Morrison, Peter Milligan sau Garth Ennis. Însă dacă în miezul lui Swamp Thing încolțește optimismul, răsar vlăstare de speranță și umanitate, iar protagonistul este omnipotent și benign, transformând toate premisele clasice de groază în povești mai puțin deranjante, poate mai complexe, Scarab nu face asemenea concesii.
Scarabeul nu este doar un artefact ce-i conferă puterni miraculoase lui Louis Sendak, precum în cazul primului Blue Beattle, ci un parazit care îi penetrează conștința și îi transformă trupul. ”Baza sa de operațiuni” este casa părintească, un loc misterios, aproape viu, cu uși care se deschid după propriile toane și duc către dimensiune infernale și labirintice. Număr după număr, în ciuda micilor victorii, povestea glisează fatalist către o orgie apocaliptică. Plus sex și violență. Violență și sex.
9 – Jenifer de Bruce Jones și Berni Wrightson
publicată în Creepy 63 de Warren Publishing
Sincer n-am foarte multe să spune despre banda asta. E una dintre primele lucrări ale lui Bernie Wrightson și se vede obsesia sa pentru detaliu, mai ales pentru umori și scurgeri, pentru ceea ce este umed și neplăcut.
Povestea este o inversare drăguță a cavalerismului masculin, ciclică, nu neapărat moralizatoarea. Pur și simplu o poveste isteață, în care textul și imaginea lucrează bine, se completează reciproc, care curge cu fluiditate și în care arta reușește să confere foarte bine stările protagonistului prin umbre și unghiuri puternice.
8 – I was killing when killing wasn’t cool,
de Al Columbia, publicată de Fantagraphics în Zero Zero #4
Vroiam să pun ceva de Al Columbia, prima alegere era The Biologic Show, care după cum anunță și titlul, este ”body horror the comic”. Nu are vreun fir narativ, doar temeri și tranfigurări și secvențe al căror unic scop este să șocheze, să înfioare, să deranjeze, dar nu la modul evident cu mațe și sânge.
I was Killing cred că e mai bună totuși, chiar dacă tipul de horror pe care îl folosește e ceva mai bătrân. Măcar e mai meta cu figurile și panourile transplantate din Ko-Ko-nuts, reimaginând animația fraților Fleischer, deja mai adultă decât cea a lui Disney, în adevărate tablouri de coșmar. Încă de la introducerea violenței extreme și a unei cromatici pe măsură într-o lucrare construită după tiparul animației din anii 20 povestea este neliniștitoare, însă nu se oprește aici.
S-ar putea crede că numărul de panouri, grilă de 36, ar putea reduce banda la un storyboard, însă pe lângă calitatea claustrofobică ce i-o oferă, îi imprimă și un ritm atent, iar scenele nu se scurg pasiv prin fața cititorului, ci este forțat să treacă din panou în panou, micile schimbări, uneori fără sens, adâncind și mai mult absurdul și conștiința faptului că nimic nu are cum să se sfârșească bine, tensiunea acumulată astfel fiind imensă.
Leave a Reply