Poate cam o dată pe săptămână o să vorbesc despre altceva în afara benzilor desenate. Probabil mai rar. O să încerc să rămână despre adaptări sau oricum, lucruri cel puțin tangențial legate, dar nu promit.
Este vorba despre The Dark Knight, filmul din 2008, nu The Dark Knight Rises, pe care nu l-am văzut și nu o să-l văd prea curând. Ca atare, nu o să fie o recenzie, cât de recenzii sunt scrierile mele, ci o colecție de puncte despre filmul lui Nolan. Competențele mele în analiza mediului filmic sunt chiar mai restrânse decât în a benzii desenate, dar fac o încercare:
- O primă chestie care nu trebuie uitată este că The Dark Knight e un film de la Hollywood, este un produs, iar scopul lui constă nu numai în a împinge funduri spre scaunele cinematografelor, dar și a face acele funduri să cumpere cisterne de suc ori popcorn cu posterul filmului imprimat pe ele, apoi jucării și tricouri și șepci, iar în final versiunea de Blu-Ray a filmului pentru a-l revedea acasă din nou și din nou. Din punctul ăsta de vedere s-a achitat. Faptul că nu numai a reușit, dar a și reușit asta fiind o creație lipsită de umor, plăcere ori umanitate este ceea mă surprinde.
- The Dark Knight este un film profund adolescentin. Și chiar mai rău de atât, este marcat de adolescența masculină. În parte pentru că supereroul este un concept care-i ridicol înafara fanteziilor de putere ale băieților ce n-au devenit încă bărbați. În parte pentru că are intensitatea și ambiția specifică vârstei. Ceea ce-i oferă o energie rară, îl face să neglijeze anumite clișee ale filmului de acțiune nord-american. Dar numai o parte și în principal legate de structura filmului, pentru că el în sine este tot un ”cock-fest” concentrat în jurul eroismului bărbaților și sacrificiilor lor, femeile rămânând, ca întotodeauna, doar obiecte care să-i motiveze.
- Vrea să răstoarne ordinea. Are furia aia care vine din măruntaie de a nu respecta rigorile presatbilite și de a aduce obiective proprii. Alții oamenii înafara echipei lui Nolan/Goyer l-ar fi păstrat pe Two Face pentru partea a doua. Altă echipă de scenariști s-ar fi menținut mai aproape de structura standard a scenariului de Hollywood. Alții poate nu ar fi riscat sacrificând iubita protagonistului și nu i-ar fi transformat unul dintre puținii ”prieteni” în antagonist la jumătatea poveștii. Și este foarte bine asta. Merită lăudat numai pentru temeritatea de a face ceva original și cu atât mai mult cu cât e ceva ce a prins.
- Rezultatul este însă un monstru al lui Frankenstein juvenil. Juvenil pentru că deși traseul clasic este desuet și prea ”de film”, el descrie totuși o maturizare, o creștere, trecerea peste traume interne. The Dark Knight îndeplinește fantezia unui adolescent emo care-i trist că nu-l apreciază ce-i din jurul său. Și e celebrată. Iar traseul tensiunii e deranjant. Obosește, mai ales într-un film lung de 152 de minute. Nu e haotic. Following a fost haotic. Dark Knight se simte de parcă după primul punct culminant a început să ruleze un al doilea film în paralel.
- Este un film care se ia foarte în serios, dar nu oferă același beneficiu și publicului. Personajele stau și își discută ori explică fiecare acțiune neîncetat, de parcă privitorii ar avea capacitățile de comprehensiune ale unor nevăstuici. Distribuția vastă și foarte talentată este irosită, cu evidenta excepție, în scene lungi, uneori energic, dar superficial, filmate, ce constau din diferite monologuri, câteodată întrerupte de replicile altui personaj. Întreruperi care n-au alt scop înafară de a crea iluzia că acele monologuri nu sunt așa ceva, ci discuții aprinse. Sau măcar discuții.
- Bruce Wayne nu poate să aibă momente de introspecție, nimic nu se sugerează la nivelul acesta prin montaj, alegorie vizuală, prin construirea cadrului. Ceea ce nu este explicit este explicat și interpretat de cineva, deci explicitat, de obicei de Alfred ori Rachel, până când toată substanța poveștii este excavată din scene, rumegată, malaxată și procesată.
- Există pe pământul ăsta filme în care dialogul în exces este necesar. Filme de Charlie Kauffman de exemplu, dar chiar și ele sunt presărate atât cu imagini puternice, cât și cu momente filmice subtile, care fac uz de întreg potențialul mediului. Iar filmele alea vorbesc, în sensul că au chestii foarte interesante de spus, în general despre creație artistică, rolul artistului în societate, sexualitate, relații, mintea umană, identitate, despre oraș, atât ca loc fizic dar mai ales conceptual și despre efectul pe care citadinul îl are asupra celor menționate înainte. Sunt filme care abundă în intertextualitate, care se pliază asupra lor înselor, care operează cu concepte complexe, dar niciodată nu abandonează umanitate și sensibilitatea. E nevoie de multă vorbărie ca totul să fie oferit și prezentat cum trebuie. The Dark Knight este despre mai nimic, iar dialogul în mod cert nu relevă ceva în plus, însă paradoxal cred că e prezent în cantități mai mari decât într-un film de Kauffman ori Sorkin. Și mai slab. Doar face puținul care se găsea deja mai ușor de digerat. Sau mai plictisitor. Iar asta cred că e în cea mai mare parte bina lui Goyer.
- Apare totuși un motiv puternic al dualității, Dark Knight/White Knight, haos care se opune ordinei, vreo două alegeri binare pe care personajele sunt forțate să le facă, câteva motive vizuale care reprezintă asta, dar fără să construiască către ceva anume. Poate, doar în urma unor acrobații mentale, să fie văzut ca alegorie pentru Statele Unite post 11/09/2001, dar una confuză și viciată, care ar gira The Patriot Act. Ceea ce ar fi chiar mai dăunător filmului.
- Are secvențe de acțiune fenomenale. Pfister și Nolan se pricep de minune să le filmeze, mai ales pe cele care implică vehicule. Sunt atât de energetice și complexe fără a fi prea complicate. Toată coregrafia, pasul exersat și montajul alert fac în secvența de deschidere o adevărată mașinărie Rube Goldberg ale cărei componente se întâmplă să fie camioane și bănci și oameni, iar efectul nu este altceva decât spectaculos. Poate spune ceva calitatea asta la Nolan de a aborda frumos aspectele mecanice, dar greoi pe cele umane. Scenele de luptă sunt mai puțin fericite, totuși. Pentru că dacă nu poți prezenta serios și clar un bărbat în armură caftind alți bărbați, atunci o să o prezinți numai serios.
- Iar de aceea, pe lângă faptul că și joacă, nu doar recită, Jokerul este un personaj dintr-un alt film, dar doar atunci când nu împarte scena cu Batman*. Dintr-un film mult mai bun. Dintr-un film ai cărui creatori nu sunt speriați de diferitele fațete ale materialului pe care îl prelucrează. Creatori care nu se tem să arate un personaj ieșind dintr-un spital îmbrăcat în soră medicală, luptându-se cu un comutator artizanal parodiind scena eploziei ”cool”. Nu o să mă plâng de incoerența personajului, și de comptența sa imposibilă, pentru că-i fascinantă și aproape metatextuală și cel mai bun lucru legat de film*. De parcă ar fi în stare să pășească între scene, de parcă Rosencrantz şi Guildenstern ai lui Stoppard ar fi luat locul celor ai lui Hamlet și ar face ravagii în piesa bardului. Iar mesajul său scris cu stacojiu pe geamul translucid este adresat întregii pelicule. Doar că din nefericire nu este ascultat, ba chiar atacat. Cum îndrăznește să nu fie serios?
- Singurul lucru mai demn de jenă decât faptul că protagonistul se îmbracă în liliac e că filmul vrea să trateze cu maxim de seriozitate acest aspect. Vrea ca publicul să ia în serios lumea sa fictivă, cu eroii săi ficționali, cu problemele sale false, în care nimeni și nimic nu oglindește realitatea. Două ore și jumătate prinde publicul într-un spațiu de întuneric, neplăcere și lipsă de haz, cu auto-ironia personificată într-un antagonist, fără să spună nimic ce ar putea să stârnească vreo curiozate, fără să informeze ori comunice despre ceva, nici măcar despre mașinăriile care par să fascineze regizorul, cu atât mai puțin despre ceva personal, din simplul motiv că așa vrea să fie. Nu oferă nimic decât ocazia să cugeți asupra lui. Iar rușinea asta față de ceea ce este, dar nu față de ceea ce face, ”egoismul” și dorința de a părea profund propunând cu gravitate banalități* sunt alte trăsături legate de adolescență.
- În părți este un altfel de film de la Hollywood. Este mai ambițios. Este mai formalist. Are chiar și niște aproximări de teme, exprimate prin motive și simboluri; dar asta oferă numai senzația că ar fi despre ceva. Cine joacă o face foarte bine, iar cei care recită, recită frumos. Când nu este vorba de schimb de pumni este filmat coerent și chiar incitant. Nu prea respectă structura clasică de trei acte. Dar doar pentru că este puțin diferit, nu înseamnă că este genial. Sau foarte bun. Sau bun. Înseamnă că este interesant. Ideea că structura ar fi de vină pentru proasta calitate a majorității filmelor de la Hollywood e superficială, dar nu la fel de superficială ca cea că un film care nu o respectă capătă automat puncte.
- Atunci când iese din tiparul filmului de acțiune de la Hollywood, cu diversitate tonală, personaje tipice, momente plăcute, satisfăcătoare și intră pe teritoriul filmul de gen intens, serios, crud, care de asemenea nesocotește formula hollywoodiană pentru succes dă nas în nas cu filme precum Taxi Driver și Apocalypse Now, Full Metal Jacket și Platoon, The Thin Red Line, The Wrestler, There Will Blood, Point Blank, Chinatown și The Deer Hunter(ca să nu mai vorbim de filmele de gen făcute în afara Statelor Unite). Iar oricât de impresionantă ar fi prestația lui Heath Ledger, oricât de atrăgător ar fi stilul în care e filmat, oricât de mișto ar fi să poți arăta către un film cu Batman și să zici că uite, nu mai e pentru copii, e serios și violent și trebuie să te chinui un pic să înțelegi ce se întâmplă*, asta nu schimbă cu nimic faptul că filmele alea aveau un motiv să fie astfel, The Dark Knight, nu, iar asta îl face pretențios, un experiment reușit doar comercial.
PS: Titlul este o exagerare. Dacă păstrăm contextul corect The Dark Knight nu este un film prost. Este unul chiar bunuț. Poate chiar ceva mai valoros din vreo două puncte de vedere decât majoritatea filmelor de acțiune de acțiune scoase de Hollywood(cu toate că asta nu spune prea mult). În mod cert mai mult decât cele cu adevărat de succes și populare. Iar dintre toți regizorii contemporani Nolan reușește cel mai bine spectacol. Dar experimentările sunt confuze intern, în final este la fel de superficial ca restul, iar pe deasupra e și neplăcut fără a avea motiv să fie.
Leave a Reply to Lucky_Shark Cancel reply