Bodyworld e o mică obsesie a mea. Și nu numai. Pentru câteva comunități de creatori de benzi desenate publicate în primul rând pe Internet, Dash Shaw este un soi de pionier. Este tipul care prin 2008, când cei mai mulți artiști subterani se chinuiau tot cu hârtia și xeroxul, când cei fascinați de web se luptau cu flash și gifuri și pânze infinite tot mai ciudate, a luat tot ce știa despre banda desenată, despre arta povestirii și a secvenței și a designului adaptându-le pentru format, nu încercând să facă formatul altceva decât îi este natural.
Prea rar văd webcomics, cu atât mai puțin unele fără ediții tipărite (chiar dacă, acum și Bodyworld se bucură de o astfel de ediție), în liste de sfârșit de an. Cu atât mai puține în liste care enumeră vârfurile benzii desenate în general. E drept că până acum ceva ani erau puține cele care să merite, s-ar putea ca și acum să situația să nu fie cu mult diferită, dar de aceea vorbim de canon și nu o listă ”Cele mai bune”. Iar Bodyworld merită să fie adresată mai des.
Este primul webcomic pe care l-am citit care să se ia în serios. Nu pentru că ar fi lipsit de ironie, ea e mai mult decât prezentă, este însuși motorul din spatele operei, dar a avut ambiția să spună o poveste finită, prin Internet fără a se rușina de mediul unde este publicată. Nu numai că a considerat diferențele dintre modul cum se citește pe un ecran spre deosebire de hârtie, dar a făcut-o subtil. A găsit soluții eficiente pentru a separa mediul benzii desenate de mediul tipografic.
Fâșii continue de conținut, fie el text sau imagine, sunt mult mai familiare aici, pe Internet, decât paginile cu dimensiuni constante care nu lasă spațiu de irosit; digitalul produce o inversiune a modelului fizic, conținutul dictând forma și nu invers. Iar ceea ce face el aici e mai mult decât o pânză infinită. Aplicând destulă rigoare conceptului, preferând rânduri din trei panouri spre deosebire de unele late cum au făcut alții, îl face să lucreze cu adevărat în interesul actului povestirii, păstrând noțiunea de secvență și posibilitatea nașterii unora mai mult decât impresionante, dar și imprimând un adevărat ritm acestora, transformând fiecare panou într-o bătaie, iar conținutul într-o notă, iar întregul într-o operă.
Și faptul că este realizată digital joacă un mare rol. Multe webcomics sunt făcute astfel. Chiar multe fac lucruri din culoare pe care nu le poți face tipărit. Nu știu dacă este ceva cu adevărat vizionar, în afara realizării excelente. Preferând o pată plată pentru cele mai multe lucruri scoate în evidență minimalismul, tendință importantă pentru lumea digitală, rolul culorii este amplificat; augmentează linii și atmosferă, chiar creează secvență și mișcare. Marchează un timp și un loc; imprimă pe retină un adevărat limbaj subcutanat lucrăririi.
Foarte multe webcomics sunt cu și despre nerds, axate pe un umor specific subculturii, exploatând interesele membrilor. În general sunt exclusiviste, trebuie să fii unul dintre ei pentru a le înțelege. Ceea ce nu este valabil numai pentru webomics. Consumând aproape orice fel de cultură internautică te contaminezi, cu niște idei bazale despre D&D, despre Star Wars, despre comics; despre ce filme TREBUIE să-ți placă, despre ce jocuri TREBUIE să venerezi. Iar Dash Shaw reușește foarte bine să evoce din când în când aceste mici obsesii ale Internetului alienând suficient cititorul încât să se simtă într-un loc familiar.
Îmi dau seama că nu sunt chiar în cea mai bună măsură să vorbesc despre calitatea efectivă a benzii. Acum câteva săptămâni luni* am izbucnit în camera Luciei să-i arăta asta, zicând că este o bandă croită special pentru mine. Și la un nivel superficial poate, chiar dacă nu sunt cu adevărat fascinat de Conan, de pugs sau de nuri imenși. Însă Bodyworld este cel mai apropiat lucru de ceva creat special pentru mine. Ar mai fi Casanova care e fix chestia pe care cred că aș face-o dacă aș avea mai mult talent cu încă niște grade de magnitudine, însă obsesiile mele nu sunt chiar compatible cu ale lui Fraction.
Pentru că Bodyworld este o bandă despre un străin într-un tărâm straniu, despre alienare și comunități mici din care se vrea scăparea, despre droguri și dependență și identate sexuală, despre sexualitate exploratorie, despre decizii de rahat luate în trecut, despre proces și structură, într-o măsură despre cultura populară, despre ce înseamnă să crești, despre superorganisme, despre oraș, despre adolescență, iar temele se răsfrâng puternic, poate evident, în acțiune și prezentare. De asemenea personajul principal face baie în cafea. Astea nu-s toate motive de care sunt legat personal, dar tind să mă afecteze. Adăugând faptul că este atât de puternic concepută pentru Web și cultura sa, cu ambiția de a fi o lucrare al cărei scop nu este să distreze imediat și nu știu ce altceva mi-aș mai dori. (poate un bătrân amar care se aruncă într-o ultimă cruciadă, dar asta cred că ar fi overkill).
Poate nu a fost primul care să fi făcut multe dintre lucrurile astea, dar din tot ce am văzut a fost unul dintre primele care le-a făcut pe toate și le-a făcut deosebit de bine. Iar multe dintre soluțiile grafice și narative găsite pot fi văzute acum într-o multitudine de alte asemenea benzi, de la Sexbuzz la cele serializate pe Study Grup Comics, la Destructor*.
Leave a Reply