Solo #3(care parcă e un pic mai bună decât restul, dar toate sunt recomandate)
Trebuie spus ceva despre DC și toată inițiativa Solo. Au avut curaj să împingă creatori deasupra personajelor, construind o scenă unde artiști mai puțin în atenția reflectoarelor să-și afișeze talentul. Evident, Solo s-a vândut ca pâinea tare, probabil că nici prețul, nici aparițiile ciudate nu au ajutat. Dar ce naiba, patruzeci și opt de pagini ale celor mai buni artiști, de bandă desenată în viață, fără reclame! Însă cele douăsprezece numere care au apărut au oferit lumii niște bijuterii de artă secvențială cum puține s-au văzut. Mai ales venind de la DC.
Și încă o introducere pentru banda asta destul de scurtă. Paul Pope este unul dintre cele mai influente nume din banda desenată anglofonă a anilor `90 și de la începutul lui 2000. Fiind, după Frank Miller, unul dintre primii care a spart granițe geografice și a îmbinat în arta sa specificul diferitelor regiuni, dând naștere, atât prin măiestrie tehnică și interiorizarea teoreticului, dar și pasiune aprigă, unei opere restrânse, dispersate, dar inovatoare și plină de vigoare. Atât de mult încât, acum o generație întreagă de creatori de marcă îi datorează un curent întreg.
Când este vorba de asemenea talent (Pope, McCarthy, Corben, Chaikin, Jordi Bernet –deși ultimii doi nu mi s-au părut la înălțime- ) când vine vorba de artă, lucrurile țin mai mult de preferințe personale, decât de virtuțiile artistice ale celor responsabili. Însă Pope îmi pare să se fi implicat ceva mai mult decât alții, poveștile sale având ceva mai multă greutate și lăsă o amprentă mnemotică mai adâncă asupra cititorului, iar arta sa fiind, poate nu cea mai bună din carieră, dar în mod cert deosebit de puternică. Mai ales că-și încodrează un pic mușchii alterându-și subtil stilul prin bruschețea liniilor și tușelor, plus diferite ritmuri ale poveștii prin numărul și forma panourilor. Ceea ce vreau să zic e că Pope s-a numărat printre acei artiști din Solo (ceva mai puțini de jumătate) care s-au folosit de banda asta pentru a-și testa forțele naratoricești, nu doar pentru a-și mai vedea niște foi tipărite.
Scurtele sale povești par să conteze mai mult decât ale celorlalți, de fapt mai mult decât o grămadă de serii lungi, legându-le tematic, ceea ce doar Allred și Sale mi-au lăsat impresia c-ar mai fi încercat. Iar întâmplarea face ca tema aleasă să-mi fie foarte dragă. În toate este vorba despre percepția asupra miturilor și în toate încearcă să prindă momentul când aceasta trece de la una infantilă și simplistă, de la credință oarbă în narațiunea oferită și trece către una capabilă să penetreze iluzia și să găsească amănuntele implicate, dar nu explicitate. Face asta fără să treacă în deconstructivism, fără a distruge mitul, ci elevându-l, oferindu-i o formă demnă de calitățile sale.
Sooo awesome.
Leave a Reply