Black Orchid
de Neil Gaiman(scenariu) și Dave McKean(artă)
Și despre banda asta am mai scris, dar pe bună dreptate merită menționată cât mai des. Este o bandă care studiază violența din benzile cu supereroi evitând clișeele genului, cedându-se unei formule narative mult mai vechi și mai puternice. Este o călătoria inițiatică plină de substrat și de nuanță, de grotesc și sublim, de forță și de trăiri, cu o densitate tematică și vizuală cum puține benzi au îndrăznit să afișeze.
Este una dintre puținele benzi cu supereroi în care protagonistul nu numai că pare veridic, dar pe deasupra, putem empatiza cu el (ea de fapt) într-o varietate de moduri. Și nu pentru că este asemeni nouă. Nu pentru că are aceleași defecte pe care le avem cu toții, aceleași slăbiciuni și scăpări și vicii, căci este din aproape toate punctele de vedere ceva diferit și bizar, ura față de violență, incapacitatea de a înțelege răzbunarea fiind unul dintre aceste lucruri, dar Gaiman reușește să scoată în evidență ceea ce ne apropie de Suzy, anume capacitatea de a crea și de a iubi. Suzy nu este ceva mai bun decât noi, mai puternic, ceva către care să tindem. Este pur și simplu ceva straniu, este ceva altfel, mai mult vegetal decât animal, iar faptul că cei doi creatori ne regăsesc în ea, reușesc să-i cristalizeze existența și să demonstreze că nu existe diferențe esențiale între a sa și a nostră, mi se pare un lucru special.
Dar acum să nu uităm de McKean. Aici, să nu fie cu supărare, cred că a făcut cea mai frumoasă bandă din cariera sa. Cages are momente de geniu, chiar multe, dar sunt îngropate de un mesaj prea explicit căruia îi este frică să nu fie prea subtil, de mult prea multe pagini neimaginative și al dracului de plictisitoare. Arkham Asylum nu știu dacă o mai ridică careva în slăvi și e prea monotonă în stil. În Mr. Punch face niște lucruri foarte frumoase cu fotografiile și reușeșete să transforme o păpușă într-un obiect de coșmar, dar cam atât mi-a sugerat. Violent Cases are un panou sau două pe care îl țin minte…În schimb ceea ce face din culoare în Black Orchid, spunând numai prin ea la fel de multă poveste câtă oferă Gaiman prin dialog, jocurile cu panourile și structura paginii, cu spațiul gol, totul este atât de concentrat și plin de informație și…frumos.
Iar în asta constă puterea acestei benzi și reușita sa de a demonta genul, sau măcar lucrurile care îl discreditează; distrugându-i elementele de fantezie a puterii pe care le întâlnim pretutindeni, anulând conflinctul fizic și lăsând loc de creație și de emoție care să nu izvorască dintr-un instinct al agresivității. Iar eu tot încerc să înțeleg de ce moștenirea îi este atât de limitată.
Leave a Reply