Tipul ăsta este un soi de Velvet Underground al benzilor desenate nord-americane. O mână de oameni l-au citit la vremea sa, dar toți care au făcut-o au ajuns să facă benzi desenate. În cei cam 40 de ani de activitate a produs benzi de o calitate rar întâlnită; cele pe care le scoate acum sunt de recomandat în principiu numai celor care îl gustă(cu toate că Black Kiss 2 arată destul de bine), dar chiar și așa tot sunt mult mai interesante decât majoritatea producțiilor contemporane, doar că s-ar putea să ceară mai mult efort decât ar merita (deși eu cred că-i vina coloritului care nu are nicio treabă cu liniatura sa și cam lipsa lui Bruznak).
Mica biografie a începuturilor sale ar fi că a de-a lungul anilor 70 a lucrat în antologii de SF și Sword and Sorcery atât de la Marvel cât și DC, a studiat sub Gil Kane și Neal Adams, a migrat pentru o perioadă în banda ground-level de unde s-a întors pendulând între cele două companii, până a început să colaboreze cu Heavy Metal. Și-a făcut niște relații cu oamenii din lumea filmului, a lucrat la unele dintre tentativele timpurii de romane grafice. Apoi în anii 80 a creat bandă excelentă după bandă excelentă ajutând la formarea elementelor mai sănătoase din industria nord-americană actuală. Anii 90 i-au fost mai ”meh” mai ales că a încercat să bage prin Hollywood deci nu prea a avut timp să investească în banda desenată, iar din 2000 pare să se întoarcă spre rădăcini.
A scris și ilustrat benzi de aventură și acțiune revitalizând pentru noi generații eroii de pulp, SF și Fantasy, unii adaptați, alții originali aducând lucrărilor un puternic formalism, o atenție sporită ritmului narațiunii, redescoperindu-l pe Alex Raymond, iar apoi a pe Toth, zburând într-un final peste toate influențele sale. A repornit genuri și sensibilități care păreau obosite la sfârșitul anilor 50. A fost de asemenea vârful lăncii numite ”cinism” ce s-a înfipt în banda anglofonă pe la începutul anilor 70. Iar cinismul, vulgaritatea, obrăznicia își au meritele lor. Adolescența este necesară maturației; atât a persoanelor, cât și a unei arte sau culturi.
Dar nu s-a oprit acolo. A început să dea naștere unor benzi de gen greu de plasat în vreunul, nu disimilar de literatura lui Pynchon sau Vonnegut și filmografia lui William Klein. Multe dintre lucrările sale au căpătat decor SF, dar personaje de noir și elemente autobiografice, comentariu social abundent și o satiră care nu vrea neapărat să amuze, totul sub o groasă pasiune pentru jazz. Și indiferent de subiect, primul lucru rămânea calitatea benzii.
Leave a Reply