Courtney Crumrin de Ted Naifeh

Nu știu mai nimic despre autor în afară de ce puteți vedea pe wiki și că a mai lucrat la vreo două alte benzi pentru copii și una goth-LGBT pentru oameni mari. Parcă a lucrat și prin game-design ceea ce mi-a întărit suspiciunea că l-ar fi creat pe Raziel din Soul Reaver, dar n-am găsit vreo confirmare. Vorbim astăzi despre o bandă de-a sa pentru cei mici, care din punctul meu este un loc foarte bun de intrare în lumea benzii desenate din cauza accentului pus pe povestea fantastică, dar raportabilă, susținută de o grafică deloc pretențioasă care-și face treaba.

Courtney Crumrin este o mică proto-gotheriță a cărei părinți se mută în vila unchiului (sau să fie oare stră-unchiul?) sinistru și retras dintr-o suburbie selectă. Părinții văd în asta cazare gratuită și ocazia de a-și crea relații în lumea bună. Aloysius consideră că înconjurându-se cu rudele sale insipide și cam netoate va risipi zvonurile ce plutesc în jurul său. Courtney n-are de ales.


La suprafață povestea este clișeu iritant înlănțuit de clișeu iritant. Mici elemente care formează parametrii genului. Monștri și creaturi din folclor care trăiesc în umbra umanității, pisici vorbitoare, librării ce adăpostesc cărți de vrăjitorie și farmece, fetițe care au un talent nemaipomenit în a le învăța, în ciuda prestațiilor școlare mediocre, iar folosite apoi pentru a intra în bucluc numai pentru a fi salvat de bătrâni înfiorători care au de fapt o inimă de aur. La fel ca în cazul lui Hellboy, de exemplu, apar numeroase preluări din folclor, basme și legende pentru a ancora narațiunea în ceva mai legitim și mai familiar cititorului. Chiar și stilistic apar niște asemănări superficiale cu Mignola, în special în ceea ce privește designul personajelor fantastice, iar după cum am mai zis, aspectele respective sunt mai mult specifice unor teme și unor tipuri de povești care le exploatează. De fapt, modul cum diferă de marea majoritate a restului de young-adult-dark-urban-fantasy sau ce drac de clasificare o avea, pune totul într-o lumină nouă, mult mai mișto și, din câte am văzut eu cam unică.

Ficțiunea de tip fantezie a puterii, împlinirea gratuită a dorințelor bazale este blamată. Nu există aleși sau profeții, o origine secretă și nobilă a personajului principal, o moralitate clar trasată cu tabere în care etica se confundă cu estetica; se întâmplă lucruri rele oamenilor inocenți și nimeni nu are ce face, iar mult mai important, nimeni și nimic nu gravitează în jurul protagonistei. Ea nu este recipientul vid în care cititorul să se plaseze pentru a-și îndeplini dorințele, ci o fereastră prin care privește pentru a vedea dramele și suferința și bucuriile celor pe care i-a plasat în rol de monștri lipsiți de vitalitate.
Consecințele acțiunilor ei sunt disecate, pe loc sau în timp, motivele analizate. Sunt mici sau mari comploturi în adunarea vrăjitoarelor, monștri care fac ravagii în comunitatea de snobi și corporatiști, alți copii asemeni lui Courtney care n-au avut norocul ei, iar de multe ori eroina are ceva de-a face cu îndreptarea situației; sau măcar evitarea transformării ei într-o catastrofă. Dar odată cu înflorirea poveștii, eroismul devine mult mai clar bravadă egoistă. Actul de a ajuta este mai important decât persoana salvată. Ori decât cei lăsați în urmă.

Iar nu numai ficțiunea este criticată. Banda nu petrece foarte mult timp în lumea ”reală”, dar fiecare apariție este valorificată în satire, deseori amuzante, însă uneori punctate de tragedie. Sunt ridiculizați yuppies ce-și ignoră copii în permanenta lor goană către avere și statut. Este atacată obsesia nord-americanilor pentru armele de foc și graba în a le folosi; alt exemplu unde eroismul clasic se dezmembrează. Banda oferă chiar și niște lecții drăguțe, cum ar fi că temele de casă există pentru a învăța ceva făcându-le. Oricum, grosul comentariilor apare nu explicit în text, ci ca metafore. Destul de evidente, dar nu mai puțin potente.

Leit Raziel. Are până și aripi.

Cam ca în orice poveste de gen pentru copii sau adolescenți, elementul fantastic, perturbator, uneori colorează experiențe iritante, dar în definitiv mundane, cum ar fi îngrijirea unui sugar gălăgios și explicarea transformării sale parcă dintr-un îngeraș într-un monstruleț prin răpirea acestuia de către zâne. Alteori servește drept alegorie pentru situații mai vaste, mai complicate sau chiar mai … urâte, decât ar putea fi prezentate într-o astfel de bandă desenată. Precum se întâmplă în The Prince of Nowhere, care suprapune tentativa unchiului Crumrin de a-și prelungi viața ce i se scurge vaporos printre degete cu una dintre primele experiențe amoroase ale nepoatei sale. Cu un vampir. Relația dintre Courtney și Wolfgang începe destul de dulce și inocent, numai pentru a ajunge în final, singurul final logic al unei astfel de povești, una toxică, trofică, maladivă. Aduce puternic aminte de originalul Dracula și aș zice că între cele două sunt puține texte care jonglează la fel de bine cu aspectul sexual și promisiunea vieții veșnice ale monstrului.

Așa deci. Cui aș recomanda eu cărticelele Courtney Crumrin? Copiilor și adolescenților, evident. Violența este minimă și desconsiderată. Până la Prince of Nowhere sexualitatea de abia dacă este menționată, iar până și acolo este mult mai mult sugerată, oricum lipsește orice fel de voluptate sau senzualitate. În rest, oricărui fan de Harry Potter, sau oricărei persoane căreia ar vrea să-i placă dar nu poate trece peste faptul că e, așa cum o descrie Alan Moore:

Ce urmează? În caz de cititor adolescent ori adult alegerea este simplă și evidentă: Sandman al lui Neil Gaiman. Iar de acolo restul librăriei Vertigo. Dacă cititorul este ceva mai mic alte două alegeri destul de logice ar fi Hellboy și Polly and The Pirates. Courtney Crumrin este în orice caz un Hellboy timpuriu cu poveste net superioară (*) și artă mai slabă. Polly and the Pirates este altă bandă de Ted Naifeh și încă una despre care aș vrea să discut cândva. Mult mai ușurică, mai drăguță și mai plăcut desenată. Pe ComiXology găsim primul volum, color și îmbunătățit nu ce am eu, lucru bun că-n acele prime patru numere e puțin mai greu de digerat arta, cu primul număr gratuit și numerele din noul serial. Colecțiile fizice se găsesc pe Amazon.

No, cam asta ar fi. În încheiere vă ofer o ultimă lecție din Courtney Crumrin – Fire Thief’s Tale.

Comments

4 responses to “Courtney Crumrin de Ted Naifeh”

  1. IronMAN Avatar

    e pe placul meu. o sa caut si eu 🙂

  2. Lucky_Shark Avatar

    Ca de obicei, o super-recenzie. Noroc ca pe asta reusim sa o intelegem cat de cat si noi, muritorii. Arta, intr-adevar, nu mi se pare cine stie ce… Intrebare scurta – are influente manga puternice? Ca mie asa mi se pare.
    Din descrierea ta, povestea mi se pare foarte frumos construita. Mersi!

    1. Alin Avatar

      Noh, deloc. Manga, cât pot să o reduci toată la un stil, are în general fețe foarte simple pe corpuri destul de realist proporționate și fundaluri extrem de detaliate plus o serie de ”expresii” standard, ”speed lines” foarte expresive care apar nu numai când e vorba de mișcare dar când sunt emoții puternice în joc. Ar mai fi niște chestii precum canalele verticale dintre panouri să fie mai înguste decât cele orizontale și asta mai vezi prin Orc Stain sau Scott Pilgrim. Chestii precum ochii mari sunt cam universale.

    2. Alin Avatar

      Sau na, nu știu dacă-i tipul fanul vreunui artist de manga, dar mie cel puțin nu-mi pare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.