Titlul poate produce confuzie, pentru că am selectat doar o anumită perioadă, anume 1986-2011 și un eșantion destul de limitat din ceea ce are DC de oferit ca întreagă companie, anume numai benzile cu supereroi care au rădăcini în universul DC. Adică ceva precum Kingdom Come ar fi eligibil pentru că protagoniștii sunt Superman, Wonder Woman și efectiv tot restul universului, se fac referiri la alte povești, dar Watchmen nu, fiind o poveste insulară despre niște vagi analoguri. Iar benzile de la Vertigo, Wildstorm, cele publicate împreună cu Humanoids evident că nu-și au locul. De asemenea am ales o operă de scenarist/artist (în funcție de cine este cel mai important), de dragul diversității. Pozițiile căpătate vin după agregarea unor factori cum ar fi cât de influente au fost, cât de mult mi-au plăcut mie, cât de bune le consider, cât de mult au plăcut altor oameni și cu un pic de aleator aruncat pentru amuzament. Să începem cu:
Hitman
de Garth Ennis(scenariu) și John McCrea(artă în creion)
Hitman este o bandă despre un asasin miștocar cu superputeri care se află într-o permanentă lipsă de bani. Și ați ghicit, uneori se găsește în situații în care ar trebui să facă ceva atât de reprehensibil încât ratează misiunea pentru a-și păstra bruma de umanitate. Însă meritul lui Ennis stă în construcția situațiilor și personajelor, astfel încât clișeul rareori iese în evidență. Acțiunile și deciziile luate de Tommy Monaghan par să vină natural drept consecințe ale ipostazelor în care se găsește și a caracterizării sale, nu motivate de universul în care are loc povestea (doar e vecin cu Batman) sau de formatul serial al benzii.
Să nu fiu înțeles greșit, e puțină subtilitate în banda asta, dar mult exces. Cred că e banda cu cea mai mare concentrație de Ennis pe care a scris-o Ennis vreodată, poate The Boys să o întreacă, dar am îndoielile mele. Abundă în scene unde o mână de bărbați stau într-un bar și discută despre sentimente și viață într-un mod complet heterosexual, apar conspirații, intrigile vin val și se sugerează din timp, e plină de ironizări și ridiculizări ale supereroilor, sunt chiar câteva scene de război și să nu uităm de violență. Iar peste toate astea vin caracterizări și relații surprinzătoare, de o complexitate pe care umorul vulgar, dar binișor realizat, nu o anunță.
Garth Ennis este un scenarist pe care l-am apreciat cu adevărat într-o singură serie (poate două), iar John McCrea e un artist care nu cred să-mi fi gâdilat văzul vreodată într-un mod plăcut. Însă în cazul de față, mizează pe lipsa de pe aspectul caricatural ale imaginilor partenerului său pentru a-și transforma situațiile oripilante în scene de un umor absurd. Niciodată fin, niciodată subtil, însă fără încetare incisiv, agresiv uneori chiar abuziv, deseori m-am găsit rânjind sau chiar râzând. Dar cu toate astea, cei doi știu când să se oprească.
Hitman se plimbă cu grație prin diferite părți ale universului DC, deseori contradictorii și contrastante, de la părțile fantasy la cele SF, de la pure acte supereroice la povești de război, la momente care aduc mult mult cu ceva ce ai vedea în Baltimorul lui The Wire decât în Gothamul lui Batman, mereu cu umor și ironie, deseori cu violență, dar și cu o umanitate care răzbate din absurd și pulsează vie.
Așa că de ești fan Ennis, ar trebui să-ți fie rușine dacă n-ai citit banda asta.
Leave a Reply