Scriind pentru webcomics.ro mi-am creat imaginea că aș urî tot ce înseamnă BD românesc, tot ce înseamnă BD european, probabil și manga, iar mai ales că sunt inamorat de banda anglofonă. Ceea ce este pur și simplu greșit. Nu urăsc benzile românești. Pur și simplu urăsc totul. Totul. De aia am lipit de ușa camerei mele un panou din All Star Superman. Pentru că o urăsc în halul ăsta.
Nu vorbesc atât de mult despre benzi anglofone care-mi displac, chiar dacă sunt oameni cărora le-ar aduce destulă satisfacție să audă asemenea acuzații, pentru că mi se pare greu să vorbesc despre lucruri care nu-mi plac. Îmi vine greu să articulez motivele pentru care ceva mi se pare c-ar fi greșit. Pentru că trebuie să stau și să parcurg lucruri care mă jenează. Nu-i un mod plăcut de a petrece timpul.
Totuși, m-a pus dracul să arunc câțiva ochi peste canalul comicbooks de pe reddit.( Credeam că cei de la IGN mă enervau. )Iar acolo apar constant câteva credințe, câteva benzi ridicate în slăvi pe care-mi vine pur și simplu să le fac kebab. Chiar dacă mai apoi or să-mi provoace daune intestinale.
Jeph Loeb este una dintre aceste… vaci sacre ale fandomului respectiv.
Ar trebui să știți și voi cine este omul ăsta fiindcă a lucrat la Commando. Filmul cu Schwarzi în care împușcă tot și aruncă cu glumițe idioate. A lucrat la Heroes și la Lost. Acum e un executiv prin departamentul de animație de la Marvel. Fanii se bucură că l-au dat afară din benzi desenate când de fapt l-au promovat…
Există ideea asta legată de domnul Loeb, cum că a fost mișto rău de tot cândva, unul dintre cei mai buni, iar apoi a devenit brusc slab, idiot. O să ne mai întâlnim cu asemenea concepții. Eu zic că alta este povestea sa. Vedeți, Loeb este foarte puternic de părere că unui titlu, calitatea îi este dată de vânzări. Și este pe deasupra un scenarist cam ghiolban. Nu ascunde deloc de unde fură iar lucrul cu artiștii se rezumă la a-i întreba ce le place să deseneze. Nici măcar la a se chinui să înțeleagă la ce sunt de fapt buni.
Eh, și traiectoria lui Loeb a fost cam așa. Băi, ce se vinde? Păi, britanicii ăștia au luat personaje vechi și le-au făcut interesante, cu mult metatext și alea alea. Hai și eu. Doar că o să evit cuvintele alea mari, greu de pronunțat și n-o să zic nimic substanțial despre banda desenată. Doar o să-l pun pe Tim Sale să desenze personaje înafara panourilor. Băi, Frank Miller are succes cu Sin City! Da, să facem continuări pentru Year One în stilul ăla. Ce, zici? Puștanii cumpără chestii de Jim Lee și Liefeld în draci? Mă duc și eu să-i ajut. Băi, Grant Morrison și Kurt Busiek au succes cu renegare estetiticii și conceptelor lui Jim Lee, revenind la filosofii din era de argint? Da cum să nu. Și mie îmi plac alea. Doar că nu se poate să nu avem un pic de violență nenecesară.
Și tot așa. Ce vreau să zic este că omul este un mercenar lipsit de intenții și ambiții artistice. Dacă anumită lucruri ale sale par mai bune, asta este doar din cauză că materialul din care se ”inspiră” este mai puternic și în perioadă în care activează par a fi preferate lucrările ceva mai rafinate.
Oricum, în general a fost destul de hit-and-miss, în special critic. Până la Ultimates 3 cred că totuși a fost foarte popular măcar printre fani. Povestea generală este acum că toate benzile lui sunt proaste spre oribile, mai puțin colaborările cu Tim Sale. Ceea ce e … fals. Este un scenarist extrem de mediocru, de leneș, predispus să fure scene din filme, să fure din benzi mai puțin populare și are obiceiul să-și umple paginile cu narațiune insipidă. Emulează superficial lucruri făcute de autori mai buni în speranța de a părea mai talentat decât este.
Cel mai important motiv pentru care colaborările cu Sale se bucură de succes sunt că Sale este un artist excelent cu un stil destul de original dar totuși ușor de digerat, iar apoi, lui îi place să deseneze clădiri și oameni îmbrăcați normal vorbind, să se joace cu umbrele și lumina, să facă decupaje interesante care să ajute povestea. Este un povestitor grafic inventiv și deosebit de competent care face din orice poveste măcar una spusă bine. Lui Ed McGuinnes, alt colaborator des al lui Loeb, îi place să deseneze oameni musculoși care fac grimase sau care se masează nu foarte gingaș cu monturile. Se înțelege de aici de ce poate părea că benzile cu Sale au mai multă carne pe ele.
Dar chiar și așa, poveștile alea sunt slabe. Aș spune că nu le înțeleg popularitatea, dar cred că în primele luni în care citeam benzi desenetate am făcut și eu parte din hive-mindul fanilor benzilor cu supereroi. N-aveam aptitudinile critice destul de bine dezvoltate pentru bandă desenată. Toată lumea spunea că-s bune. Semănau cumva cu alte chestii despre care oamenii spuneau că-s bune. Deci trebuie să fi fost bune, nu?
Pentru cine n-a citit este o miniserie de treisprezece numere în care Batman, comisarul Gordon și Harvey Dent încearcă să pună capăt unui șir de crime care au loc de sărbători. The Dark Knight a preluat câteva scene de aici. Poate o să le recunoașteți. Apare ”subtextul” invadării Gothamului de către ciudați, adică de către supereroi și antagoniștii lor, doar că Loeb nu știe regula de aur a scenaristului, arată și nu spune, astfel încât de-a lungul seriei nu se simte niciun fel de evoluție a situației, aproape toate personajele erau deja acolo. Singura devenire care pare a se oferi ar fi cea a lui Two Face. Și asta doar pentru că demarcația bruscă dintre Harvey Dent și alter-egoul său criminal poate avea sens. Ca să nu lungim vorba, la un momenta dat Gordon îi spune lui Batman ceva de genul: ”cred că din cauza ta vin toți ciudații ăștia aici”. Iar în paralel Batman se gândește la ceva de genul: ”Vrea să-mi spună că din cauza mea vin toți ciudații ăștia aici”. Ăsta-i calibrul scenaristic pe care ni-l oferă The Longest Holloween. (*)
Asta fiindcă Loeb este incapabil de subtilitate. Nici cu originalitatea nu stă mai bine. Cea mai mare contribuție a sa la panteonul benzii desenate a fost să creeze un Hulk roșu (*). Tot ceea ce apare în The Long Halloween sunt scene rescrise din diferite filme, în special Godfather, Goodfellas și Silence of The Lambs, înglobarea stângace a unor momente de continuitate realizate de alți oameni înaintea lui, precum mult mai talentatul Andrew Helfer și un Batman musculos pe care Sale nu se pricepe deloc să-l deseneze. Nu cred că-i prea place să deseneze supereroi.
Măcar funcționează ca un mister? Vă rog să consultați câteva documente precum Twelve Notes on the Mystery Story ale lui Raymond Chandler sau Twenty Rules for Writing Detective Stories a lui S. S. Van Dine, care deși au o vârstă au îmbătrânit foarte bine. Pentru că au fost compunse din dorința de a crea un mister sincer, autentic și satisfăcător pentru cititor, iar unele reguli nu se schimbă, fiindcă natura umană are ea în sine mare inerție. Dacă sunteți interesați aplicați-le singuri pe toate și vedeți câte dintre aceste teste trece The Long Halloween, eu o să mă opresc doar asupra câtorva dintre ele, cele mai comune, și cele mai importante pentru un bun mister.
Prima ar fi că cititorul nu trebuie fraudat. Trebui să aibă șansă egală cu protagoniștii în rezolvarea enigmei centrale poveștii. De aceea aproape toate poveștile bune din acest gen fie sunt subiective, fie focalizează prin prisma unui singur personaj, iar cititorul știe tot ceea ce știe și personajul respectiv. Ceea ce clar nu se întâmplă, perspectiva fragmentându-se între Batman, Gordon și Harvey Dent, cu câteva interludii obiective când se prezintă fiecare crimă în parte, identitatea criminalului fiind ascunsă cititiroului de fiecare dată. Dacă personaje află identitatea criminalului și doar unghiul ”camerei” se pune în calea cititorului, acest lucru este frustrant și e o tentative leneșă de suspans. Cititorului nu trebuie să i se ascundă lucruri. Nu trebuie pusă emfază pe detalii nesemnificative, să i se arate evenimente lipsite de legătură. Heringii roșii nu-și au locul într-o asemenea poveste, iar The Long Halloween este practic concepută numai din așa ceva. De asemenea rezolvarea trebuie să aibă o simplitate care să te facă să reacționezi ceva de genul ”Da mă! Totul se adună!”. Ceea ce din cauza finalului intenționat ambiguu și a numeroaselor indicii care nu duc nicăieri, evident că nu se întâmplă. Lucrurile astea sunt temelia unui mister satisfăcător. The Long Halloween poate arată ca unul, poate vrea să fie unul, dar nu este așa ceva în niciun caz. (I)
Tim Sale are câteva bucăți drăguțe de narațiune secvențială. Loeb umple fiecare număr cu momente care nu contribuie deosebit poveștii mari, dar piperează puțin tapiseria Gothamului; cel puțin atunci când nu sapă găuri în coerența narativă. Însă mai mult de atât, nu. Nu se întâmplă mai nimic între fiecare număr ceea ce îi atacă logica și multe dintre pretenții. În sensul că deși între numere, care prezintă câte o sărbătoare pe an, se scurg săptămâni, intrigile se reiau aproape fix de unde au fost lăsate. Personajele de abia dacă au vreun fel de arc, cu atât mai puțin unul organic, natural. Sunt doar niște stereotipuri cu câteva caracteristici enunțate încontinuu cu credința că așa se realizează o caracterizare. Nu mă aștept din partea lui Leob să fie în stare de sugestie, dar chiar și două pagini pe număr în care să toace expoziție despre ce s-a întâmplat între timp ar fi fost mai bine. *
În final, nu găsesc deloc Batman The Long Haloween să fie una dintre cele mai bune benzi cu personajul. Este prea derivativă, prea leneșă, prea lipsită de onestitate narativă, prea comercială și pretențioasă pentru a putea fi așa ceva. O nițel mai bună colaborare între Tim Sale și Jeph Loeb la acest personaj este Haunted Knight, unde măcar Loeb fură cu ceva obraz și îl lasă pe Sale să-și întindă mult mai interesant picioarele. Două benzi mult mai bune cu Batman realizate în stiluri similare ar fi Broken City de Azzarellor și Risso sau City of Crime de David Lapham și Ramon Bachs. O continuare a lui Year One mult mai fidelă spiritului benzii lui Miller și Mazzuchelli este Batman Annual # 14, The Eye of The Beholder, de unde Loeb a preluat originea de la acea vreme a lui Harvey Dent. Evident, cea mai bună bandă cu Batman care împrumută estetica și elemenete narative din filmele noir/gangsteri/policier este Batman: The Year One.
– Între timp am găsit citatul ăsta din G. K. Chesterton care descrie lucrurile mult mai succinct și bine decât mine
The first and fundamental principle is that the aim of a mystery story, as of every other story and every other mystery, is not darkness but light. The story is written for the moment when the reader does understand, not merely for the many preliminary moments when he does not understand. The misunderstanding is only meant as a dark outline of cloud to bring out the brightness of that instant of intelligibility; and most bad detective stories are bad because they fail upon this point. The writers have a strange notion that it is their business to baffle the reader; and that so long as they baffle him it does not matter if they disappoint him. But it is not only necessary to hide a secret, it is also necessary to have a secret; and to have a secret worth hiding.
Leave a Reply