100 Gloanțe, un panou?

Stăteam azi noapte și citeam 100 Bullets când am observat partea asta care m-a impresionat prin eficiența de care dă dovadă.

Azzarello nu mă încântă în mod deosebit, nu mai mult decât ar face-o un Rucka sau un Brubaker, însă Risso îmi stinge setea de Miller imitându-l pe José Muñoz (poate pentru că vine din aceeași școală de artiști ca Muñoz). Nu este la fel de bun ca vreunul dintre cei doi, dar preferă o estetică mai clasică  (aka femeile nu îi sunt niște aglomerări coșmarești* de fese, buze, sâni și pulpe) poate mai ușor de digerat și are momente de sclipire în ceea ce-i privește narațiunea secvențială. Cum ar fi acesta.

Găsim aici 3 panouri, dar care cuprind cinci elemente în secvență, fără a recurge la artificii mai periculoase, doar profitând la modul cum parcurge ochiul pagina.

Până aici îmi pare destul de evident, deci nu stau mult peste. Bordul mașinii este elementul din prim plan, cel mai impunător și primul de aici pe care îl observăm   în momentul în care privim pagina. De asemenea o încadrează pe Dizzy, transformând parbrizul într-un alt panou, poate și din cauza grafismului stilizat sau al paginilor lipsite de grilă care ne-au educat să citim astfel banda. Același lucru se întâmplă și cu oglinda retrovizoare, ceea ce ne oferă o perspectivă dublă asupra evenimentelor dar fără a altera imersarea în poveste. Interiorul mașinii acționând drept ramă ne îndeamnă în primă fază să trecem repede peste el spre reacția personajul, într-un mod care reproduce senzația de a vedea cu coada ochiului o mașină ce se îndreaptă în viteză către noi.

Însă mie porțiunea finală mi se pare cu adevărat demnă de interes. Oglinda retrovizoare plasează un chip în spatele volanului, o persoană capabilă de reacție, pe care o căutăm, motiv pentru care privim înapoi, purtați de lucrurile care atârnă ca o punte între oglindă și bord, spre mâinile de pe volan așteptând ca acesta să fie smucit, iar apoi din nou la fața hotărâtă ce se reflectă în oglindă. Lucru care crează tensiune în scenă, până când este eliberată în panoul din final. În acest moment se pot spune câteva lucruri și despre plasarea literelor, realizată de către Clem Robins.

Locul unde se găsește acel ”Stop!” servește, printre altele, același rol precum craniul sau crucea, făcând legătura între palmele strânse pe volan și ochii șoferului, fiind reiterat pentru cititor de fiecare dată când parcurge acel traseu. Iar zgomotul produs de roți care iese din cadru încurajează datul paginii. Desigur, aici are un pic de merit și Azzarello, pentru că dacă n-ar fi lucrat destul la caracterizarea protagonistei probabil că nu ne-ar fi păsat de soarta ei.

PS:

Mi-a atras Lucia atenția că mai natural începutul secvenței se citește astfel.

Ceea ce n-am negat. Chiar dacă se ajunge tot la punctul de unde am pornit, m-am gândit să specific pentru a nu fi probleme legate de claritate.

*să-mi bag picioarele, chiar există cuvântul ăsta…