Despre stil în Hellboy și Elabuga

Nu pot să am pretenția la o recenzie în adevăratul sens al cuvântului, la o descriere de ansablu și judecăți de valoare, mai ales când unele mult mai pertinente circulă deja, însă sper că pot lua un element important pentru respectiva bandă desenată și să spun ceva despre el.

În cadrul discuțiilor despre estetica benzii lui Talambă s-a ridicat problema influenței lui Mignola. Atribuirea ei asupra lui Alex Talambă e posibil eronată(*), din punctul meu de vedere. Umbrele puternice, figurile stilizate și culorile mate sunt lucurile care duc cu gândul la autorul nord-american (dar nu numai), iar câteva artifcii, fie ele de design sau narative, cred că înlătură dubiile cu privire la impactul unora dintre lucrările acestuia(*) asupra operei de față, chiar dacă autorul român nu li se aservește complet. Dar Mignola nu este doar atât. Poate e doar o problemă de exprimare, dar cred că trebuie punctată.

N-aș putea spune că Mignola a desenat într-o varietate de stiluri, nu e nici pe departe un Moebius, însă cel care îi este asociat generic a fost dezvoltat în cadrul lui Hellboy și este puternic responsabil de succesul benzii, tocmai din cauza modului cum reflectă subiectul ei. În Hellboy este vorba despre monștri care s-au ascuns în folclor, despre ființe din afara acestei lumi, ființe care nu pot fi afișate decât în frânturi, rareori în întregime și la lumină, pentru a nu strica iluzia susținută de narațiune; despre ierarhii complexe și planuri milenare ce nu pot fi încadrate decât de cea mai fină și calculată linie, cuprinse în compoziții închise care nu lasă timpul să se scurgă, căci sunt în afara lui.  Iar când Mike Mignola a fost înlocuit de Duncan Fegredo la Hellboy, acesta din urmă a continuat multe dintre caracteristicile înaintașului său, pentru că altfel nu se putea. Și nu numai Fegredo, care poate îi semăna oricum, i-a adoptat din manierime, ba chiar și Richard Corben.

Iar în momentul în care centrul atenției s-a mutat pe personaje, pe parcursul și evoluția lor, pe sentimentele lor, luând naștere BRPD, stilul nu mai putea fi același, Mignola lăsând repede loc lui Guy Davis, cu arta sa mai murdară, mai umedă, cu mai multă adâncime și mai puțin teatrală, mult mai capabilă să reprezinte reacția celor prinși în jocurile din umbră. Davis și artiștii care l-au urmat nu decupează și fragmentează momentul, nu reprezintă fantasticul, nu penetrează umbrele încercând să vadă ce este învăluit în ele, ci lasă timpul să se scurgă trasând urmele pe care acesta le lasă pe carnea și pielea personajelor.

De aceea mie mi se pare că în Elabuga s-au făcut niște alegeri nu chiar inspirate. Primul capitol nu suferă, ba din contra, fiindcă prin stilizare se distanțează de adevăratul război, de adevărata cruzime și suferință provocată, astfel putând oferi spectacol  într-un fel poate sumbru, dar ancorat în istorie. Totuși tocmai cruzimea și suferința sunt lucruri care ar avea ceva sens în partea care urmează, iar în absența lor, cea mai lungă bucată din bandă curge mult mai repede și cu mai puțin impact decât ar fi făcut-o altfel. Nici măcar trăirea mistică, fiorul descoperirii noii credințe și al revelației divine nu scapă de la a fi știrbit, căci e greu să iei în serios ceea ce se întâmplă pe pagină, când totul este îngropat în artificiu; atât de diferit de lumea ce ne înconjoară, încât supranaturalul nu doar că nu pare nelalocul său, dar nici nu ne îndeamnă să îl căutăm înafara textului. Adică îi lipsește o anumită autenticitate care te-ar face cumva să uiți de caracterul fictiv al poveștii, ceea ce marea majoritatea a autorilor de ficțiune fantastică, horror, realism-magic reușesc. Și uitându-mă peste imaginile din prima versiune a benzii, cred că ar fi beneficiat povestea dacă totuși ar fi mers pe acea linie.

Pentru a nu exista neînțelegeri: este o bandă care merită. Până și faptul că lucrurile la care cârcotesc sunt mai subtile decât obiecțiile emise până acum la alte produse autohtone ar trebui să ateste asta, dar poate nu e destul de clar. Este o bandă pe care recomand să o citiți. Posibil și să o cumpărați sau să o împărțiți, să discutați despre ea, despre cum ar fi putut fi mai bună, despre ce a făcut interesant în anumite secvențe și despre cum s-a greșit în altele.


Posted

in

by

Comments

2 responses to “Despre stil în Hellboy și Elabuga”

  1. […] cu Mignola, în special în ceea ce privește designul personajelor fantastice, iar după cum am mai zis, aspectele respective sunt mai mult specifice unor teme și unor tipuri de povești care le […]

  2. […] de citit nu; e de colecție). Cu ultimul Puiu Manu ce percepții schimbi? Ce poți obține de la Elabuga mai mult decât un dat din umeri în […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.