Tails

Odată cu înfiriparea unei alternative mai literare în bandă desenată americană au început să se fundamenteze și alte genuri înafara celor de aventură sau a benzilor cu supereroi (pe atunci banda cu supereroi era un gen în sine), pe lângă benzile experimentale sau memorii(care-s benzi pure). Frații Hernandez au căutat în Love and Rockets o mulțime de abordări și nu numai în ceea ce privește genul, dar asta mă interesează să discut, de la numeroase tipuri de SF și fantasy cu tușe de postmodernism, până la realism magic respectiv ”slice of life„(mai mult sau mai puțin) asupra cărora s-au oprit în final. Însă e un subgen al benzii autobiografice care în ultimii ani a crescut în popularitate, cu atât mai mult pe scenele webcomicurilor. Este vorba despre acele benzi inspirate(sau inspirate de benzile inspirate sau…) de memoriile lui Joe Matt, Harvey Pekar sau Chester Brown, dar cărora le lipsește sinceritatea și frustețea celor deja enunțate, care sunt prea curate și în final lipsite de energie narativă pentru a-mi oferi vreun soi de satisfacție citindu-le.

(Fetelor tind să le placă.)

Scott Pilgrim înșală inițial c-ar friza formula aceasta, mergând totuși într-un soi de realism magic, chiar nu știu cum altfel să-l descriu, și căpătând la un moment dat un foarte puternic motor narativ, abordând chiar original problema relațiilor și a responsabilității. Octopus Pie se salvează de a cădea acolo prin atitudinea proactivă a personajelor și prin faptul că are umor veritabil și variat.

Tails încearcă să se distingă de ceată prin inserarea unor secvențe de fantezie, dar în final eșuează prin artificialul pe care aceastea îl emană. Protagonistul, Ethan pe al său nume, e un artist(evident) care în timp ce încearcă să-și publice benzile desenate lucrează la un adăpost de animale și are grijă de o duzină de pisici, ceea ce-i face uneori probleme. De asemenea, deseori visează cu ochii deschiși.

Am trei  probleme cu povestea asta. Ethan Young, autorul, încearcă să aplice ”pușca lui Cehov” însă de cele mai multe ori introducerea elementului are un impact mai puternic în narațiune decât efectul său, lucru care face toată treabă să se simtă dezamăgitoare pentru că face o serie de promisiuni cititorului de care nu este capabil să se țină. Și chiar dacă oferă impresia unei povești gândite din timp, nu face coincidențele să pară mai verosimile, ba din contra. Cu atât mai mult cu cât ideea de poveste structurată, cu anunțări simbolice de evenimente și alte tehnici similare se opune ideii de poveste pe care o abordează, care ar trebui să prefere studii de personaje și un interes minim pentru cursul poveștii, în interesul capturării unei anumite experiențe de viață, cât mai raportabile. Iar toate treburile alea mănâncă din spațiu și timp, care ar putea să fie folosit altfel, cu atât mai mult cu cât se actualizează doar o dată pe săptămână și cantitatea de poveste oferită per pagină e destul de mică.

Unde intervine a doua problemă și anume inserțiile viselor lucide și a secvențelor din benzile desenate de Ethan. Visele lucide, dacă sunt doar atât, apar în momente de puternică încărcătură emoțională relaxând scena materializând inefabilul într-o substanță evidentă și de nu foarte bun gust. În poveștile de acțiune conflictul este de multe ori o alegorie pentru un subiect mai fin, însă prin atenția constantă oferită acțiunii, acel subiect capătă un soi de subtilitate, ascunzându-se printre alte lucruri. Ce face Ethan Young aici e să ia ce e mai rău din cele două lumi, pierzând atât sentimentul cât și visceralitatea.Iar momentele când ni se prezintă povestea din benzile desenate (dintr-o bandă desenată, ”uuu meta”) ale protagonistului, dacă ar trebui să reflecte conflictul interior și relaționar din viața personajului principal, nu-mi dau seama, în final fiind doar niște parodii nereușite de benzi cu supereroi, ceea ce mă deranjează cu atât mai mult cu cât Ethan ar trebui să fie un cunoscător al domeniului, sporind senzația de factice pe care o emană bandă. Deși treaba asta s-ar putea să nu deranjeze prea mult oamenii cărora nu le plac benzile cu supereroi.

Iar a treia problemă e că arta e superbă. Are linii fluide, iar personajele comunică puternic prin expresii și limbaj corporal. Utilizarea gramaticii benzii desenate nu e cea mai imaginativă, însă bine stăpânită(mult mai mult decât pot spune chiar și despre artiști profesioniști celebri), iar letteringul de mână și designul paginilor o fac deosebit de atractivă. E un pic de Jeff Smith și Craig Thompson pe acolo iar povestea fără prefigurări, fără segmentele de fantezie, doar cu partea de ”slice of life” ar fi fost împinsă prin momentele poticnite doar de simțul estetic și mânuirea foarte bună cernelii, mai ales pentru un webcomic. Așa cum e acum, e lipsită de greutate și e dificil de raportat la experiențele personajului, când pentru fiecare scenă care lovește sincer cu emoție, trebuie să fie câte cinci care o trag în jos și o corup cu artificiile lor exagerate. Ceea ce e păcat pentru că interacțiunile lui Ethan cu familia sa sunt foarte bine executate și nimeresc multe dintre notele potrivite, tocmai pentru că evită exteriorizarea sentimentelor sub forma unui personaj de la Marvel și le lasă să mocnească în ceva mai subtil și mai sensibil.

Pentru cea mai mare parte Tails este o bandă în care personajul principal nu face altceva decât să-și deplângă soartă, dar când segmentele astea nu sunt întrerupte de fantezie ieftină, răsar câțiva vlăstari de patos care s-ar putea să o facă să merite, cu atât mai mult cu cât arată din ce în ce mai bine(și cu mai multe panouri per pagină), măcar din punctul ăsta de vedere lăsând concurența în urmă. Și are pisici.