Opiniile vehiculate în acest post nu se identifica obligatoriu cu cele ale proprietarilor blogului webcomics.ro
Venit și Legendele Dacilor Liberi – Piatra Sacră, cu întârzierea de rigoare, al cărui scenariu a fost scris de Felix Crainicu și desenată de către Mihai Grăjdeanu. Albumul de față cred că este un ”tie-in” pentru o serie mai largă de lucruri din linia legendelor dacilor liberi, publicate de editura Dacica, care nu mi-e clar dacă e doar puțin protocronistă, sau în totalitate protocronistă.
Nu cred că o să fie o intrare prea lungă pentru că nu sunt multe lucruri de spus. Este un album mic, din toate punctele de vedere. Chiar dacă i s-a făcut publicitate folosindu-se cea mai proastă pagină, tot reușește să dezamăgească în anumite aspecte.
Artistic, în afara unei palete de culori care mi s-a părut prost aleasă, a unor figuri țepene și a lipsei de stăpânire a proporțiilor n-aș spune că iese prea mult în evidență. Mi-a plăcut totuși că domnul Grăjdeanu alege o abordare mai modernă a paginii, cu panouri care compun o singură imagine, sau pagini duble, sau panouri în secvență suprapuse pe o imagine mai mare. Nu-și aveau mereu rostul artificiile astea, dar conferă benzii un dinamism care altfel ar fi fost lipsită de vlagă și chiar neplăcută. Dar, arta nu e punctul meu forte și tind să citesc niște benzi care deja nu arată foarte bine, deci probabil sunt imunizat la unele aspecte mai urâte și desensibilizat la altele mai plăcute. Menționez totuși că nu are absolut nicio treabă cu stilul Marvel.
Narativ în schimb…E un album ridicol și nu în sensul bun. Sau poate e vina modului cum a fost interpretat și ilustrat. Nu știu care a fost procesul prin care s-a creat banda. În primul rând lipsește cu desăvârșire atmosfera de legendă, acea împletire a fabulosului cu realul din care rezultă o poveste puternic simbolică și universală. Iar ținând cont de titlul benzi, e grav. Se încearcă o apropiere de universul dacilor, prin supralicitarea importanței Sfinxului și a culturii ciobănești, se prefigurează câteva elemente din mitologia dacică(de autenticitate dubioasă), ceea ce mai degrabă sapă o crevasă între cititor și acțiune. Calitatea unui basm sau a unui mit stă în atingerea unor monotipuri generale, astfel încât oricât de stranie ar fi povestea sau lumea, ceea ce se întâmplă să se simtă familiar(a se vedea Hellboy – Makoma sau Sandman #9). Iar atunci când se introduc elemente complet lipsite de verosimilitate sau de mitic, orice punte de legătură se dărâmă și banda se simte artificială. De exemplu, apare o domnișoară învelită în piele, care cutreieră plaiurile mioritice pe o motocicletă pentru a asasina un ciobănaș mesianic ce se trage din daci.
Pentru a completa totul, proza și dialogurile sună ca ceva ce am scris eu pe la 13 ani și bănuiesc că vă dați seama că n-am fost de departe cel mai prodigios scriitor. Personajele nu discută, ci mai mult exclamă sau aruncă expoziție, nu au niciun fel de personalitate înafara încadrării în categoria unor vagi stereotipuri, iar vocea naratorului nu reușete decât să inducă în eroare prin incoerență sau intrând în conflict cu ceea ce se arată pe pagină. Să nu mai spun că scenaristul cade pradă unor cuvinte cârjă deranjante(Lucia a sugerat să facem un drinking game legat de cuvântul sacru, dar tare mi-e frică să nu se termine în comă alcoolică).
Și cam atât. Poate aș mai vrea să mai zic câteva lucruri, dar mă simt prost să critic munca unor oameni. Și apoi, cine sunt eu să fac asta? Ideea e că am cumpărat o bandă și nu mi-a plăcut. Sper că am identificat câteva aspecte care ar putea fi remediate pe viitor.
Leave a Reply