Am primit în sfârșit albumul de bandă desenată românească Iancu Jianu, creat de Vali Ivan și publicat de Cartoon Press. Cam la trei săptămâni după ce am dat comanda. E varianta a cărei copertă nu e cartonată, pentru că sunt un zgârciob. Nu-mi dau seama dacă miroase în vreun fel pentru că am nasul înfundat. Știu că pentru unii asta este o parte importantă a experienței.
Iancu Jinu este o bandă desenată ce a fost inițial serializată în Jurnalul de Duminică, o pagină pe săptămână din câte înțeleg. Ținând că e realizat de un singur om și fără o armată de asistenți în spate, nu e ceva chiar impresionant, dar totuși e ceva demn de luat în seamă. Este prezentată drept o bandă istorică bazată pe romanul „Haiducul„ de Bucura Dumbravă. Chiar istorică nu-mi pare a fi, pentru că acțiunea este puternic romantizată, dar are loc în spațiul românesc, în timpul domniei fanariote, ceea ce mi se pare destul de interesant.
În mod paradoxal capitolul pentru care aveam cele mai mici așteptări, scriitura, este cel mai bun. Povestea este cumințică și nu foarte originală, dar ținând cont că a fost scrisă acum o sută de ani pot să trec asta cu vederea. Protagonistul este un tânăr boier care nemaiputând suferi abuzurile domnitorului din Fanar devine haiduc și se apucă de pedepsit nelegiuirile celor din poziții de putere, fie că sunt dregători sau chiar slujitori ai Domnului. Cucerește câteva inimi și intră în patul diferitelor femei care-i trec prin viață. La un moment-dat ajunge în ocnă, de unde evadează nu foarte greu profitând de beția și dorința de desfrâu a temnicerilor săi.
Spre finalul carierei sale de haiduc, Iancu este trădat, iar pentru a fi salvat de la execuția publică o domniță căreia oricum îi furase afecțiunea acceptă să îl ia de bărbat. Per total e o poveste normală de capă și spadă cu personaje simpliste și cu întorsăturile de situație obligatorii, dar nu foarte fericit realizate. Mai ales nu într-o colecție a cărei parcurgere cere în jur de zece-cincisprezece minute. Totuși, bănuiesc că fanii romanelor lui Dumas ar aprecia ceea ce se realizează aici.
Dialogul, deși nici el nu e foarte bine executat, pare că reproduce conversații între ființe umane, chiar dacă scrierea dialectică devine obositoare după o vreme. Mă așteptam să fie mai expozitiv, mai exclamatoriu, în orice caz mai forțat, cum am văzut prin destul de multe benzi europene recente. Că o fi rupt direct din carte, că o fi meritul domnului Ivan, asta nu știu sigur, dar partea de text e succintă și aproape eficientă. Totuși, cauza pasului foarte alert conversații sunt întrerupte la mijloc, iar multe tranziții între scene au loc foarte brusc. De obicei nu mă deranjează, dacă ați citit ceva de Morrison știți că se poate și mai rău, dar sunt locuri unde într-adevăr se putea face altfel și mult mai bine.
Iar apoi, sabia asta poate tăia pe ambele părți. Mă deranjează în benzile fantasy/sf prea multă expoziție, mai ales când iese din gura personajelor, pentru că anulează tocmai ceea ce mă atrage la gen: faptul că îmi acționează imaginația. Când povestea are loc într-un cadru real, astfel de eforturi din partea cititorului nu sunt indicate, iar informațiile oferite în banda de față sunt de-a dreptul minimale. Fac observația asta pentru viitor, în cazul de față publicul țintă fiind evident cel român, dar dacă se vrea o penetrare a pieței europene, trebuie oferite mai multe informații pentru cititorii care nu sunt familiarizați cu istoria României.
Partea a doua, aici.
Leave a Reply