Banda are o încărcătură tematică destul de grea și nu la fel de evidentă ca în alte părți. Pe lângă aspectul determinismului, ajutat foarte mult de artă, își face loc tema famliei, sau mai degrabă a lipsei uneia, dar apar și niște dualități sau mai degrabă simetrii, unele destul de drăguțe. Cea mai evidentă ar fi cea dintre Guts și Griffith. Unul este carismatic, agil, suplu și grațios, celălalt este violent, frust, brutal însă având o nobilitate sălbatică. Iar relația dintre cei doi e motorul din spatele întregii serii. Adâncește personajul lui Guts atunci când nu știm nimic despre el, doar că e în căutare de răzbunare, iar apoi îi oferă un contrapunct. E antagonismul destul de clasic în poveștile japoneze, doar din cauza contextului și al umorului mult subjugat pare ceva mai original, chiar proaspăt.
Se stabilește între cei doi un raport ceva mai subtil decât cel dintre optimism și pesimism, sub diferitele forme în care este atât de des întâlnit. E conflictul dintre liber arbitru și destin, aproape la fel de liber utilizat, însă bine executat. Orice realizare a lui Guts vine prin efort și muncă asiduă, în timp ce în cazul lui Griffith prin talent natural și întradevăr, parcă prin predestinare. Iar în momentul în care Griffith devine o fință supranaturală, un zeu, responsabil de păstrarea unui plan ceresc, Guts i se împotrivește, luptând efectiv împotriva sorții și chiar înfrând, perseverează.
Într-o oarecare măsură, multe dintre personaje își depășesc limitele umane, însă cele mai multe cedându-și voința în schimbul unui trup teribil, o metamorfoză ironică realizată prin transformarea patimilor și dorințelor cele mai ascunse în carne. Guts de asemenea devine ceva mai mult decât un simplu om, abandonând pentru o vreme empatia și prietenia și nevoia de căldura altui suflet. Însă el nu realizează un sacrificiu, pentru că nu-și pune nici mintea nici trupul drept ofrandă.
Alege doar să își suprime, până aproape de atrofiere natura socială, acceptând în schimb un sadism ce vine odată cu izolarea. Doar că această schimbare nu este ireversibilă, așa cum o demonstrează Retribution.
Ce teme mai are banda asta? De contopirea imaginarului și psihologicului cu natura și materialul parcă am zis. De faptul că religia, de orice fel, e rea și interpretează greșit dorințele unei divinități străine și posibil crude nu cred că am zis, dar nu sunt foarte multe de spus. E destul de explicit. Cam totul e explict în banda asta și nu e foarte distractiv să vorbesc despre ea.
Îmi place că deși se lasă pradă formulei unui shonen, subvertește într-o oarecare măsură clișeele genului prin ambiguitatea personajelor, chiar dacă nu e foarte bine susținută sper final. Tot pe acolo, Guts se potrivește perfect cu anumite stereotipuri de personaje secundare, e mare, e întunecat, are o proteză în locul unei mâini, cu excepția săbiei supradimensionate care aici e mult mai mult decât o alegere stilistică fiind fundamentală personajului.
În încheiere…tematic și structural, Berserk e mult mai mult o bandă shonen, doar că ceva mai adâncă și mult mai abundentă în conținut adult. Doar că nu mereu matur. Până la un anumit punct e o lectură interesantă, însă după o vreme se dărâmă sub propria povară.
Leave a Reply