Cred că trebuie să vorbesc un pic și despre adaptările la care a fost supusă bandă, mai ales pentru a vă arăta cât de mult impact a avut asupra lumii benzii desenate și nu numai. Nu a fost prima manga publicată în afara Japoniei, dar oricum, consumul de benzi de genul acesta a fost redus până în anii 80, poate chiar 90, mai ales în SUA. Iar când Marvel a ales să o publice, a făcut niște compromisuri, pentru puriști poate chiar niște sacrilegii. A colorat-o, a simetrizat imaginile și în traducere a făcut câteva localizări ale unor expresii și nume. Și astfel s-a creat o fiară un pic diferită, dar nu cred că inferioară. Coloratul a fost realizat digital la cererea și sub supravegherea lui Katsuhiro. Iar ediția asta a făcut foarte multe lucruri, așă că dacă nu sunteți de acord cu schimbările, măcar luați în calcul faptul că a introdus unei întregi populații ideea de manga și că probabil acum nu mai stăteau să devină cele mai bine vândute benzi desenate, detronându-le pe cele cu supereroi în SUA. De aici au pornit noi mișcări în modul cum se colorează benzile desenate americane și mai târziu desenează. Artiști excelenți precum Frank Quitley sau Kyle Baker au ajuns să renege hârtia, preferând în schimb ecranul. Evident că nu e meritul doar al lui Akira, însă și-a adus aportul și mai mult, a creat un etalon în folosirea noilor tehnologii. Ceea ce e foarte interesant dacă ținem seama de tematica benzii.
Și animele este un caz interesant, pe de-o parte pentru că la fel, a introdus un nou stil de animație în cultura americană, dar și europeană, acesta din urmă îmbrățișând mult mai repede stilul, atât în ceea ce privește banda desenată, dar și desenele animate. Akira, animația, s-a făcut responsabilă de mântuirea japanimației în ochii lumii, prezentânt o feerie vizuală, intensă, puternică, incredibil de bine executată. Mișcările personajelor se realizează cu fluiditate înconujurate de o lume complexă, bizară și în continuă schimbare. E un deliciu ocular. Și asta spune lui Katsuhiro Otomo că vroia să și facă. Este un haos, mult mai mult decât banda, însă este unul ce te invită să-l privești și să-l contempli. Doar că realizând spectacolul acesta, pierde destul de mult din coerența poveștii și în final din mesajul ei. Cu toate astea, se foarte merită.
Akira este un îndemn la revoluție în tot ce atinge, un strigăt la revoltă pentru toți cei ce-l citesc sau aud, dar și un elogiu al vechilor valori, al vechii lumii, dar care trebuie să lase loc unei noi generații care din ruinele ei, din oasele vechilor urași și din mocirla vechilor culturi să construiască ceva nou și măreț.
Leave a Reply