Povestea se dezvoltă și crește neîncetat, începând cu problemele celor doi ”protagoniști” în cadrul școlii, cu rivalitatea în interiorul găștii asupra poziției de lider. Însă după ce Tetsuo capătă puteri psihice și își scapă din control frustrările, lucrurile se schimbă iremediabil. Kaneda ajunge să se alăture unei grupări antiguvernamentale, mai mult din cauza unei fete, Kei, ce speră să folosească împotriva guvernului informații despre experimentele care par să se lege de noile abilități ale lui Testuo. Într-un final sunt răpiți de armată, mai de grabă culeși după o furioasă luptă de stradă, iar în art li se dezvăluie că drogurile pe care gașca lui Kaneda și mai ales Testuo le ingerează fără prea multe griji sunt de natură militară. Și chiar mai mult, ele stau la baza capacităților supraomenești ale lui Tetsuo. Iar de aici povestea capătă numeroase fire narative, Tetsuo suferă câteva transfigurări, Tokyo este distrus încă o dată tot de Akira, iar în final, din ruinele sale și prin determinarea tinerilor supraviețuitori ia naștere noul Imperiu al Tokyului. În cadrul benzii se încearcă numeroase genuri narative, de la bildungsroman la horror, cu secvențe ce amintesc de Împăratul Muștelor. E ceva cu adevărat spectaculos ce se realizează aici.
Katsuhiro are o rară economie în construcția benzii. Fiecare pagină e utilizată la potențialul ei maxim, iar nicio secvență nu lasă mai puțin impact decât ar putea altfel să lase, niciun cuvânt nu e în plus. Nu se oprește pasul frenetic și continuu din ce în ce mai haotic pentru a ni se adânci explicațiile frugale ce ne sunt aduse. Nu se poartă conversații lungi înaintea celor două confruntări majore pentru a se clarifica pozițiile filosofice ale celor implicați. Iar treaba asta îmi place mult de tot, pentru că puținul conținut informațional adus este corent și logic, iar de la el se poate extrapola foarte ușor o întreagă lume de posibilități. Akira nu te lasă în gol ci își alimentează misterele.
Îmi imaginez că se înțelege detaliul aproape fotorealistic al fundalurilor, dar mascarea se realizează atât de bine, iar orașul se conturează cu atât de multă atenție încât poate că nu devine un personaj de sine stătător, dar în mod cert este un exponent al stării celor implicați. Și fără toată lumea construită în spatele acțiunii, povestea nu ar lasă în niciun caz o la fel de puternică impresie. Mimica personajelor este variată, limbajul corporal expresiv și toate cu o utilizare redusă a exagerărilor ce mai apar din când în când în benzile de genul acesta.
Leave a Reply