8 – Year One (#404-407)
de Frank Miller și David Mazzuchelli
O să mă crucificați pentru poziția pe care o ocupă. Și recunosc, că este una dintre cele mai bune povești de pe lista asta, dacă nu chiar cea mai bună. Arta lui Mazzuchelli este superbă, iar scriitura lui Miller devine chiar…umană. Însă nu este o poveste despre Batman. Personajul principal este Jim Gordon, iar pe partea cavalerului întunecat, acțiunea se concentrează asupra nașterii dihotomiei dintre Bruce Wayne și Batman. Ceea ce înseamnă lipsa relației dintre Batman și infractori, lipsa aspectului paternal, iar Batman ca influență, ca ideal, ca mit, este sugerat foarte puțin, în special prin episodul cu Catwoman, dar are alte conotații. Totuși, după cum am spus este o bandă deosebit de influentă care frizează superbul.
7 – Detective Comics #471-476 (Strange Apparitions)
scenariu de Steve Englehart și Marshall Rogers la artă
Cred că e prima bandă bună cu Batman, poate dintotdeauna. Avem un Batman întunecat, sexualizat și eficient. Arta lui Marshall Rogers este cât de bună putea să fie arta din benzile desenate cu supereroi din anii 70, lucrând frumos cu umbrele și arhitectura pentru a crea atmosfera pe care acum o considerăm normală și obligatorie într-o bandă cu Batman. Steve Englehart este unul dintre primii scenariști de benzi desenate cu supereroi, alături de Marv Wolfman și Len Wein, care au împins mediul mult în față, din punct de vedere al naturii poveștilor, al comportamentului personajelor, dar și al lărgirii orizontului cultural în care se zbate mediul, aducând în ecuație uneori un pic de film, literatură sau chiar filosofie. Strange Apparitions continuă curentul început de Neal Adams și Dennis O’Neil de a aduce pe Batman mai aproape de rădăcinile sale și reușește în asta mult mai bine decât cei doi.
Reintroduce, chiar reinventează, doi antagoniști care nu au fost văzuți din anii `40 și care în momentul de față sunt destul de populari, Hugo Strange și în special Deadshot. Îi oferă lui Batman o parteneră în amor care îi descoperă identitatea secretă și care nu moare după aceea(ca să vezi), cu care Bruce Wayne întreține o relație destul de matură, de serioasă, ceea ce nici acum nu prea vedem pe nicăieri prin cultura joasă. Infractorii clasici sunt caracterizați la perfecțiune, în special Jokerul, care vine cu un plan foarte logic în nebunia sa: să cumpere drepturile de autor pentru fața sa, ca mai apoi să transforme toți peștii din ocean în Pești Joker(iar pescarii să fie nevoiți să îl plătească pentru a putea pescui). Problema cu banda asta, pentru că dacă nu ar avea probleme ar fi mult mai sus, poate chiar pe primul loc, este că lucrurile sună astfel pe hârtie. Când reduci scriitura și arta la informațiile pe care ni le oferă obții banda perfectă cu Batman.
Însă nici una, nici alta, nu a divorțat de stereotipiile benzilor de gen atât de mult încât efectul să fie cel anticipat, cel puțin fiind citită acum. Multe acțiuni sunt suprascrise, textul descrie acțiunea de pe pagină fără a-i adăuga ceva, ba chiar ne scot din atmosferă. Femeia de care se îndrăgostește Bruce se numește Silver St. Cloud, are păr alb, în general poartă haine albe și nu de puține ori o vedem în instanțe sexualizate pentru că… . Iar modul cum își dă seama de identitatea secretă a lui Batman este destul de exagerat. Pe hârtie banda este destul de bună. În realitate, perioada în care a fost scrisă o trage în jos.
Leave a Reply