Or am I part of the disease?

Kingdom Come adresează mai direct problemele anilor 90 decât Marvels, care a preferat să își îndrepte privirea departe de ele; chiar personajul negativ, Magog, este construit după creațiile lui Rob Lifeld, în special după Cable. Lumea din bandă este asaltată e așa-ziși supereroi, de fapt delicvenți cu superputeri de care abuzează în numele unor idealuri care nu înseamnă nimic pentru ei. Scopul lor nu mai e de a proteja oamenii nevinovați și de a împărți justiție nelegiuiților, ci de a se răzbuna,a rezvola conflicte interne prin cel mai excesiv uz de violență, sau pur și simplu a se omorâ între ei; linia dintre erou și infractor devenind foarte confuză și nu prin complexa creionare a personajelor negative. Situație care seamănă destul de bine cu ce am vedea prin primele numere din X-Factor, prin Azrael sau în Yougblood.

S-a ajuns la situația asta pentru că primii eroi au eșuat. Joker a omorât-o pe Lois, iar Magog a ajuns la acesta înaintea lui Superman, oferindu-i o doză din justiția Vechiului Testament. Clasicele metode nu mai atrăgeau populația, care aclama crima anti-eroului, absolvindu-l de vină. Superman se izolează, iar în absența inspirației oferite de el, lucrurile capătă tonalități din ce în ce mai sumbre. Gotham este transformat într-un stat polițienesc de către Batman, care renunță la persona lui Bruce Wayne; Jay Garrick și-a cedat aproape complet umanitatea alegând să trăiască între tic-tactul ceasului pentru a putea fi pretutindeni în Keystone City, dând naștere unei utopii mai subtile decât dystopia lui Batman, dar egal de totalitară. Ceilalți eroi fie se izolează și ei în diferitele societăți mistice sau extraterestre de unde provin, fie se lasă cuprinși de violența și sălbăticia noii generații, ori au fost uciși între timp.

Situația scapă de sub control când Captain Atom este omorât pe câmpurile Kansasului, iar sângele său radioactiv curmă viața întregii regiuni. Asta îl trezește pe Superman din letargie  care se pune pe curățat America, însă devine un pic cam zelos și construiește un gulag unde aruncă pe toți cei care nu se supun principiilor sale. Motiv pentru care Națiunile Unite se sperie și aruncă o bombă nucleară peste ei când infractorii evadează din lagărul de reeducare. Supraviețuiesc numai persoanjele de care cititorului îi pasă, acestea văd eroarea căii pe care au pornit, promit să numai facă prostii și să trăiască printre oameni, nu ca niște zei deasupra lor.

Cu toate astea, portretizarea eroilor din Kingdom Come nu poate fi mai diferită de cea din Marvels. Miniseria asta are ca scop apoteozarea eroilor vechi, trecerea lor în registru drept zei. Zei benevolenți, iertători și simpatetici, dar zei fără îndoială. Acțiunile le sunt clare, au scopuri bine determinate și sunt încrezători în mijloacele lor. Sunt aproape imuabili în deciziile luate, în ciuda cruzimii unora dintre ele. Vor să schimbe lucrurile, să plămădească chiar și din noroi o lume nouă. Să nu mai spunem de puterile pe care le dețin.

Bearing of the Cross, anybody?

Îl consider pe Mark Waid un scriitor un pic mai slab decât Kurt Busiek, personajele sale fiind mai puțin nuanțate, ceva mai generice, însă tocmai acest lucru, împreună cu capacitatea sa de a purta povești lungi pe acțiuni imaginative îl face un scriitor mai potrivit pentru benzi clasice cu supereroi decât scenaristul lui Marvels. Ca atare nu este de mirare că deși se încearcă și în Kingdom Come inserarea unei perspective umane asupra evenimentelor, aceasta este atrofiată de faptele supereroilor, rămânând doar o prezență de fundal. Norman McCay este un pastor care suferă din ce în ce mai des de viziuni apocaliptice. După ce ține o predică, înainte de reapariția lui Superman, The Specter(Wrath of God) îi confirmă că premonițiile sale se vor adeveri și îl poartă prin diferite locații pentru a nara evenimentele. Tonul său este mult prea subjugat, într-o constantă adolatrizare față de supereroii din vechea gardă, în special față de tabăra lui Superman. Imaginile apocaliptice sunt de asemenea destul de inutile, saturându-se la un momentdat. Recunosc totuși că reprezintă într-adevăr o schimbare benefică de stil.

Aici arta lui Alex Ross transformă personajele în creaturi monstruoase și patetice în același timp. Sunt lucruri pe care arta clasică le ascunde, în benzile cu supereroi, în timp ce a lui Alex Ross lasă totul la vedere. Modul cum poartă costumele destul de ilare scoase din lumea culorilor primare, cum își afișează formele hipertrofiate, are ceva care mă înfioară. Este în același timp un pic mai experimentală în ceea privește așezarea panourilor, aplicând diferite efecte bordurilor, înclinând ilustrațiile ș.a. Iar dacă tot vorbim despre curente instaurate în aceeași perioadă, nu cred că moda curentă de a avea coperți incredibil de detaliate, nu se datorează aproape în totalitate lui Ross, care urmând succesului pe care l-a avut cu cele două romane grafice despre care am vorbit, a devenit unul dintre cei mai bine vânduți realizatori de coperți. DC îl au pe Lee Bermajo, Ross, J.H. Williams III; Marvel pe Adi Granov, Marko Djurdjevic,iar la sfârșitul zilei, toată lumea îl folosește pe John Casaday. În momentul de față piața îmi pare saturată cu astfel de coperți, chiar dacă designurile sunt inventive și sper că Marvel(pentru că ei au cele mai multe) să mai caute și alt fel de artiști europeni.

X-Treeme!!!

Atât Marvels cât și Kingdom Come abundă de referințe la diferite benzi, Kingdom Come chiar mai mult, acestea făcându-și de multe ori loc în prim-plan și chiar în dialog. Oferă densitate și substanță lumilor, iar în același timp satisfac cititorii mai atenți care reușesc să le găsească pe acelea ascunse cu mai multă grijă. Însă la fel ca în Marvels și Kingdom Come s-ar putea să își lase cititorii neexperimentați, un pic confuzi.

Dacă serialele astea două au fost mai mult auxiliare universurilor despre care vorbeau,  DC începând cu anii 2000, iar acum Marvel cu Heroic Age aplică ce au învățat mai bine sau mai prost, în benzile din continuitate. Geoff Johnes, micul epigon al lui Waid și Morrison a făcut un țel din cariera sa la DC să rectifice tot ce s-a schimbat în cadrul companiei între 86 și 2000, înviind supereroi, restabilind relații și locații, iar puținii pași înainte făcuți nu sunt altceva decât continuări ale unor povești mai vechi. De asemenea sunt repovestite încontinuu evenimente precum Clone Saga sau primele apariții ale diferiților supereroi. Atitudinea asta este mult veche și nu se trage din Marvel sau Kingdome Come, însă cele două mini-serii au demonstrat cât de vandabile sunt asemenea povești.

Ce se realizează însă, este o ermetizarea a benzilor cu supereroi, o limitare a publicului, una chiar mai gravă decât sânii aproape dezgoliți ai lui Power Girl sau Black Widow(cât mă mă enervează hipsterele care comentează la așa ceva!).

Your mind is blown!
Alte articole ca acesta, dar nu numai: aici!

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.