Cuvânt înainte:
Articolele din seria asta vor fi probabil mult mai scurte decât cele cu care v-am obișnuit. Nu sunt nici pe departe un expert în benzile cu supereroi, iar cele despre care voi vorbi acum cu atât mai puțin. Aceste intrări se vor mai mult la a încuraja dialog decât a fi prezentări. Așa cum a spus Warren Ellis: ”A face cultură este o artă șamanică. Ne petrecem zilele comunicând cu strămoșii noștri.”
Partea I
Știu destul de mulți oameni, chiar și critici, care consideră orice formă de narațiune secvențială grafică drept bandă desenată, prezentă în orice context cultural, istoric și folosită cu orice scop; în cazul acesta, să cauți prima bandă desenată înseamnă să te duci la primele forme de manifestare artistică înregistrate, ceea ce ar nega importanța studiului. De asemenea, în funcție de definiția pe care o folosești, poți găsi prima bandă modernă oriunde de la caricaturile lui Töpffer, la benzile lui Outcault, la diferite perioade ale lui Jack Kirby, Herge, Incal de Moebius și Jodorovski, Maus, ori pentru unii chiar Authority a lui Ellis și Hitch. Nu, noi acum ne vom uita la diferite personalități care au influențat evoluția artei pe care acum o numim bandă desenată, iar asta mai mult prin cadrul artistic al cărei naștere au facilitat.
Fără îndoială stilul multor benzi desenate este expresionistic sau caricatural, dând naștere la numeroase efecte prin simplificarea unor trăsături și exagerarea altora, utilizarea culorii și a liniilor în moduri care folosesc mai mult la a sugera stări decât realități; ori la a sugera, releva sau inocula percepții, chiar preconcepții cu privire la anumite subiecte. S-a lucrat cu caricatura de-a lungul timpului, chiar Leonardo da Vinci experimentând cu această formă de manifestare; însă locul unde și-a găsit un cămin a fost propaganda și umorul…nu întotdeauna separate. Caricatura care devenise în statele italiene o curiozitate ce stârnea interesul unor colecționari, a pătruns în Germania, unde a fost folosită de Martin Luther pentru a educa populația iliterată cu privință la excesele și abuzurile papalității. Astfel s-a născut ideea de caricatură editorială, cel puțin într-o Europa care se pregătea să pășească în modernitate.
Deși nu bandă desenată, acest tip de desen, de manifestare culturală, a creat un mediu prielnic pentru primele benzi desenate, unele apărând în reviste de umor precum Puck, descoperind și rafinând câteva elemente de limbaj grafic, elemente pe care benzile desenate le vor adopta.
Nu neapărat unul dintre primii astfel de artiști, dar fără îndoială unul însemnat, este Wiliam Hogarth. Trăind între 1697 și 1764, a satirizat prin picturile și gravurile sale nenumărate aspecte ale vieții londoneze, precum teatrul, prostituția, nobilimea, artiștii amatori și religia. Stilurile pe care le-a abordat au fost variate, demonstrând o cunoaștere profundă a tehnicii, chiar dacă uneori puțin grăbite. Deseori se folosește de picturile maeștrilor italieni pentru operele sale, recontextualizarea fiind un element fundamental al tuturor formelor de satiră. Prin asta ajută și la abandonarea realismului impus de aceștia, încurajând proporțiile distorsionate și chiar exagerările cromatice, ceea ce este aproape necesar atât în caricatură, dar și în multe tipuri de benzi desenate.
Faptul că se folosea de forme rudimentare de baloane pentru a specifica convorbiri între personajele ilustrate, sau că suprapunând cuvinte pe obiecte transforma scene banale în satire acide, nu este un fapt de neglijat, dar nici cu adevărat impresionant, tehnicile, deși utilizate cu măiestrie, nu sunt inovative nici pentru perioada în care a activat. Impresionante, însă, sunt cele trei cicluri de gravuri cu scop moralizator. A Harlot’s Progress și A Rake’s Progress sunt două serii de picturi de câte șase, respectiv opt, tablouri, care din cauza popularității, vor fi transformate în gravuri și fiecare tratează câte o narațiune. A Harlot’s Progress spune povestea unei fete care ajungând în Londra este încurajată să se prostitueze. La început, datorită frumuseții ei devine o femeie întreținută, dar decade repede la statutul de prostituată ordinară. O vedem trecând prin închisoare, căzută la pat din cauza bolilor contractate din cauza stilului ei de viață, ia în final murind la doar 23 de ani. A Rake’s Progress spune povestea unui fiu de negustor bogat care își risipește averea printr-un trai frivol, după care se căsătorește cu o domnișoară bătrână, al cărei avut îl pierde la jocuri de noroc; îl urmărim cum ajunge din închisoare la azilul de nebuni, unde în final își pune capăt vieții.
Cea de-a treia serie, de data aceasta numai gravuri, este și mai importantă pentru interesele noastre. Nu numai că Industry and Idleness este de o mai mare întindere, numărând douăsprezece gravuri, inițial vrându-se de cel puțin cincisprezece, oferind o poveste un pic mai elaborată, chiar dacă la fel de moralizatoare și lipsită de nuanță ca celelalte. Seria aceasta spune povestea a doi ucenici, unul muncitor, celălalt trândăvitor, ale căror vieți evoluează în cel mai puțin lipsit de ironie mod cu putință. Ce atrage în schimb imediat atenția, sunt pasajele Biblice plasate sub fiecare imagine, care reflectă evoluția poveștii, sunt forma unor subtitluri ce preced chenarele de text moderne. Își mai face auzită vocea naratorială încadrând scenele cu elemente ce poartă încărcături simbolice, prevestitoarea sau augmentative.
Atât prin forma pe care a căpătat-o în final modul său de a spune povești folosindu-se de imagini, dar și a publicării care viza cetățeni cu putere de cumpărare mai scăzută, Industry and Idleness anticipează benzi desenate precum Histoire de M. Vieux Bois, despre care vom vorbi data viitoare.
Leave a Reply