Nu știu sigur cum altfel să descriu benzile din Era Întunecată, decât … greșite. Sunt foarte serios. Stau în fața tastaturii și încercă să vă explic de ce, însă chiar mai important, cum, s-a grești totul în benzile acelea. Nu pricep cum artiști(pentru că ei se fac în mare parte vinovați) care au lucrat și crescut ani buni la sânul lui Marvel au reușit să creeze supereroi care să nu aibă nimic în comun cu ideea de supererou.
Sunt tentat să urc un număr întreg din X-Force, Youngblood, Stormawatch(preEllis) sau Supreme și să scap de sarcina de a le citi(răsfoi de fapt; îmi prețuiesc neuronul) pentru a dezlega taina eșecului benzilor respective. Și nu e numai violența, pentru că nu este chiar grafică; nu sunt personajele plagiate, pentru că în fază incipientă fiecare supererou plagiază sau omagiză altul; nu este numai proza, chiar dacă ce-i drept, e oribilă pe alocuri. Costumele sunt pline de zorzoane exagerate, mătăhăloase, lipsite de funcție sau simbol.Dialogul și expresiile faciale fără pic de umanitate sau nuanță de emoție. Totul este fals și gol. Loviturile nu poartă nimic visceral, durerea pare trucată, sexualitatea nu stârnește râvnă. Sunt lipsite de direcție, iar până la urmă prin asta au dat greș. N-au avut niciun scop înafara vânzării câtor mai multe numere, iar creatorii nu înțeleg materialul cu care lucrează,
Iar când Warren Ellis a venit la cârma lui Stormwatch, pe lângă talentul său de a se descurca cu tehnologia și dialogul, pe lângă înțelegerea diferitelor genuri, tocmai asta a adus benzii și chiar întregii ramuri a industriei, o direcție. Față de Grant Morrison și Alan Moore, care s-au apucat să repovestească benzi din Era de Argint, cu diferite grade de succes, Ellis a îmbrățișat excesul și violența și abandonarea simbolurilor, cinismul, uneori chiar nihilismul, indecența și perversiunea.
Spre deosebire de ce se întâmplă în benzile lui Liefeld, în ale Bastardului Spațial, loviturile sfâșie carnea și fac sângele să curgă, personajele lui întrețin relații sexuale, nu numai își afișează formele pornografic, au manii și depresii, ies în baruri și se îmbată, pentru că nu sunt niște soldăței de jucărie, ci niște persoane. Iar oamenii adevărați mai fac și asta uneori. Nu este vorba numai despre astfel de activități, fiind o bandă surprinzător de stratificată, cu povești care abordează tematici și probleme variate, de la conspirații, la monștri ancestrali și demonici, la câțiva colegi bând o bere într-un bar din vârful Hymalayei.
De obicei vorbesc despre artă spre final, dar acum s-au schimbat prioritățile. Arta anilor `90, cea proastă și mainstream cel puțin, s-a manifestat prin haos și grotesc. Da, anatomia personajelor este complet greșită, modul cum pozează e nenatural și absurd, ieșind din panouri când nu este cazul, flexându-și mușchii când nu e cazul, abordând poziții lascive, îngrămădindu-se claustrofobic în cadre. Însă lucrurile sunt mai grave de atât. Sunt câteva lacune grave în cunoștiințele artiștilor despre gramatica limbii benzilor desenate, care fac poveștile aproape imposibil de citit. Paginile nu au niciun fel de structură, panourile curg forțat și lasă spațiu mort. Decorurile sunt fie inexistente, fie incredibil de generice și de puțin detaliate, fie atât de străine și absurde încât nu ne spun nimic. Coloritul, deși cu capacitatea de a folosi o gamă mult mai largă de culori și gradiente decât cu câțiva ani înainte, este tot fixat pe culori primare și țipătoare. Dintre toți scenariștii de benzi desenate, Warren Ellis are cea mai bună capacitate de a lucra cu artiștii, iar asta a fost primul lucru pe care l-a schimbat când a început să scrie Stormwatch cu #37.
Spre deosebire de Alan Moore care prin scenariile sale mastodont, în general, zdrobește orice fel de intenție și interpretare a artistului, sau de Leob care este mai mult decât fericit să scrie ce ar avea partenerul său chef să deseneze, Ellis reușește să își construiască scenariile astfel încât să lucreze cu punctele forte ale desenatorului, dar fără a-și pierde din impulsul auctorial. Și se vede. Paginile din Stormwatchul lui Ellis sunt mai curățele, mai clasice în design și abordare, contururile panourilor constante, până și personajele seamănă cu niște ființe umane. Nu mai ocupă inutil fundalul, care acum arată a ceva ce ai putea să vezi în realitate. Iar făcând asta, personajele sunt mai palpabile, mai distincte, mai înfiorătoarea fără a avea fețele prinse în grimase permanente, pentru că trăiesc într-o lume ale cărei legi sunt mai bine stabilite, o lumea pe care o cunoaștem și o înțelegem.
Iar acum voi face ceva ce nu cred că am făcut niciodată și nu cred că voi mai face: voi recenza un număr. Da, doar primul număr, însă acesta este atât de dens și de intens încât îl consider suficient demonstrării celor spuse până acum și celor ce încă vor mai fi spuse.
Totul începe de la coperta care o omagiază/parodiază pe cea lui JLI #1. Habar n-am de ce face asta. Am câteva teorii, dar nu prea le pot spijini pe nimic, așa că tac.
Povestea în sine începe cu o înmormântare și un scurt dialog expozitoriu în care ni se spune că ce urmează nu va fi ca nimic din ce am experimentat până acum. Apoi un supererou nazist, înnebunit, folosește capul unui om pe care tocmai l-a omorât pentru a-l cita pe Nietszche.
”Meteorologul”, conducătorul echipei Stormwatch și pui de avatar Ellisenian ne explică că s-a lăsat prea mult timp subjugat de superiorii săi din Consiliul de Securitate și că este timpul să înceapă a transforma lumea. Pentru a face asta restructurează echipa eliminând sau trecând în rezervă toți membrii care au dezvoltat relații amoroase, pentru că Storwatch se schimbă și nu are loc pentru iubire. Între noi fie vorba, nu consider că Ellis se credea în stare să modeleze personajele alea, să le cristalizeze în ceva cu adevărat glorios, așa cum a făcut cu cele rămase.
Aduce trei membri noi, Jack Hawksmoor, pentru o vreme Batmanul resident al echipei, un om legat inextricabil de orașe, care a fost răpit de de extratereștrii ce i-au înlocuit organele pentru a-l adapta unei vieți urbane; Jenny Sparks, de asemenea un avatar Ellisenian, o domnișoară care s-a născut în 1900, care nu a îmbătrânit deloc de la 20 de ani și care poate manipula cum vrea energia electrică; în final Rose Tatto, despre care nu știm nimic înafara faptului că e ciudată, se folosește de o Katana și un pistol în același timp, e psihopată, traumatizată și nu prea vorbește. Deci e awesome.
Stormwatch își schimbă costumele și chiar primesc în sfârșit un soi de simbol. Apoi Meteorologul împarte Stormwatch în trei echipe, fiecare cu un scop tactic precis. Stormwatch – Prime pentru conflicte în zone de război, mai ales ceva care vizează supereroi; Stormwatch – Red pentru acte de distrugere în masă(și credeți-mă, fac niște lucruri abominabile un pic mai încolo în serie), iar Stormwatch – Black pentru conflicte urbane și spionaj. Oficial ei nu există. Și îmi place la nebunie pentru că începe să arate și să se simtă mult mai mult ca o operațiune militară. Capătă astfel un scop și o identitate.
Mai țineți minte supereroul nazist? Prima misiune a Stormwatch în noua sa formulă este să îl elimine. Însă pe parcursul luptei, devine tot mai evident după cine este construit. Iar această luptă nu are numai scopul de a demonstra eficiența noii echipe ci și de a spune odată și pentru totdeauna, că Ellis vrea să schimbe lucrururile, vrea să creeze, nu se mulțumește numai cu reinterpretat în moduri din ce în ce mai sumbre vechile arhetipuri.
Poate vă aduceți aminte de articolul acesta.
Stormwatch este o bandă cu supereroi, iar ca atare în primul rând o bandă de acțiune și de aventură, de multe ori se simte ca una, abordând stilul și chiar clișeele benzilor sau filmelor de gen. Ellis o face însă să fie vorba despre mai mult decât bărbați și femei în colanți aruncându-și pumni și arzându-se cu raze de energie. Englezoiul scrie aici povești despre schimbare, despre corupție, despre religie și credință, despre drepturi, despre putere și despre iubire, chiar dacă cel mai mult se axează pe actul carnal prin care aceasta se manifestă. Stormwatch nu este dedicată culturii populare și supereroilor, însă uneori înclină respectuos capul către astfel de creații, iar pe altele le scuipă drept în față.
Plantery se dedică culturii, Transmetropolitan se dedică adevărului, Doktor Sleepless tehnologiei, iar Stormwatch își oferă ofrandele schimbării. Nu degeaba ultimul capitol al primului volum este intitulat Change or die. Este o bandă în care personajele evoluează atât fizic și emoțional cât și în statut, echipa din care fac parte suferă mereu restructurări, protagoniștii, dar și antagoniștii își dedică eforturile modificării cursului lumii. Genul poveștilor se schimbă, scara la care au loc crește, iar în final, acel titlu devine un mesaj către întreaga industrie a benzilor desenate. Iar acum vedem că Warren Ellis a avut dreptate. Industria și-a schimbat un pic cursul distructiv, însă nu către soluția nouă adusă în Stormwatch, nu destul de multe benzi cel puțin, alegând în schimb construirea unei noi Ere de Argint, celebrarea unor povești și virtuți care au fost depășite cu un motiv.
Stormwatch este una, dacă nu chiar cea mai influentă bandă a anilor 90, punând bazele benzii moderne cu supereroi așa cum o vedem astăzi, atât în abordarea tematică, cât și în formula narativă. Din Stormwatch au pornit celelalte benzi de la Wildstorm, a lansat carierele lui Hitch, Quitley, Millar, Casey și a lui Ellis însuși.
Alte articole ca acesta, dar nu numai, aici!
Leave a Reply