Be you gods or devils(JLA)

La mijlocul anilor 90, ca răspuns la violența…nah, nu cred asta. La mijlocul anilor 90 Alan Moore a început să se certe cu DC în legătură cu drepturile sale asupra benzilor la care a contribuit și la renumerarea a sa. Fără să primească atâți bani cât considera că merită, s-a dus la domnul Rob Liefeld, fondatorul Image și Awesome Comics, spunându-i: ”Ai aici niște benzi de tot rahatul, însă la momentul de față, din toată industria benzilor desenate, tu faci cei mai mulți bani. Dacă din dejecțiile tale reușești să scoți aur, imaginează-ți ce vei face cu numele meu pe ale tale benzi!” Iar Alan Moore a transformat două benzi create de Liefeld, Youngblood și Supreme, într-o serie de tributuri pentru benzi mai vechi și mai inocente, Teen Titans și Superman, cel puțin așa cum era scris în era de argint. Despre Supreme a mai și spus că este modul lui de-a-și cere scuze pentru contribuția sa la așternerea Erei Întunecate. Ceea ce nu cred, fiindcă sunt aproape sigur că omul are destul discernământ încât să își dea seama că prostia consumeristă și lipsa de virtuți intelectuale a oamenilor implicați în industrie s-a făcut vinovată acea perioadă și în niciun caz încercarea unora de-ai emula pe el și pe Frank Miller. În special pe el.Dacă ar fi simțit nevoia să facă asemenea afirmații le-ar fi făcut mai devreme, mai vocal și nu într-un mod care să împingă mediul înapoi.

Trebuie să iubești cât de nonșalanți sunt cei doi

Dar mă arunc în digresiuni… Chiar dacă poveștile erau destul de slabe după standardele pe care le-a impus Moore înainte, erau la ani lumină distanță față de cele cu care era obișnuit publicul lui Rob Liefeld, ca atare s-au vândud destul de bine și au fost primite cu brațele deschise de critici. Chiar și așa, când a căzut piața benzilor din cauza speculatorilor, Liefeld prins fiind în tot felul de procese, Awesome Comics s-a dus și ea. Nu știu cât de deranjat a fost domnul Moore pentru că și-s făcut propria editură sub Wildstorm, unde a început să producă benzi în voie, în același spirit și probabil mai bine plăitit. Succesul pe care l-au avut Marvels, Kingdom Come și poveștile lui Moore au inspirat o mișcare ce are ca scop readucerea Erei de Argint în benzile moderne. Ca reprezentanți putem enumera asemenea nume precum Joe Casey, Mark Waid, Geoff Johns, Jeff Leob, chiar și Frank Miller(cu Dark Knight Strikes Again)…practic cam tot ce s-a făcut la DC, în spiritul acesta s-a realizat. În cazul lui Marvel lucrurile sunt mai puțin evidente, însă Joe Quesada a luat câteva decizii pentru a împinge situația unor titluri spre același loc pe care îl ocupau în anii 70(deși deja nu mai suntem în era de argint), iar Ultimate Marvel, acum Ultimate Comics, a fost înființată pentru a reinventa poveștile clasice al începuturilor companiei.

Așa…ce legătură are asta cu JLAul scris de Grant Morrison? Cam nimic. Pentru că Morrison deși este asociat des mișcării acesteia, poveștile lui nu par a avea scopul readucerii atât a Erei de Argint, cât a redescoperirii unor idealuri împărtășite de benzile publicate în acea perioadă. În același timp, se conformează cu destul de mult stoicism deciziilor editoriale cretine și uneori chiar îmbrățișează aspecte ale anilor 90. Iar JLAul său tocmai despre asta este vorba, a învăța din trecut, a fi împăcat cu el, dar a privi spre viitor. Mă rog, mai este și vorba despre împlinirea potențialului uman. Iar poveștile și chiar modul cum este scrisă banda, reflectă permanent lucrul acesta.

Pentru că vânzările la Justice League International, încarnarea de la vremea respectivă a Justice League, au înregistrat scăderi vertiginoase în vânzări, DC s-a hotărât să își asume câteva riscuri și să înmâneze lui Morrison,care pe vremea aceea nu era la fel de popular ca acum, o versiune nouă a JLAului care să cuprindă membrii echipei originale. Acest lucru, ne-ar trimite cu gândul la neo-Silver Age, însă jumătate din personaje, deși poartă același titlu, le sunt succesori, direcți, indirecți sau accidentali, unul fiind creat de Morrison special pentru asta. Nu numai atât, dar rezervă suficient de mult spațiu demonstrării competenței lor și chiar sugerează posibilitatea ca nou veniții să își întreacă predecesorii.

Nikopol much?

Banda este scrisă cu foarte multă economie, pasul este hipercondensat, cât de condensat poate să fie pentru patru panouri pe pagină, rezervând doar câteva dintre acestea fiecărei secvențe, multe acțiuni având loc în paralel și scoțând mereu în evidență anumite caracteristici ale membrilor implicați. Nu există niciun moment mort; atunci când un set de personaje duce la îndeplinire o acțiune, ceea ce se întâmplă în decurs de o pagină, două, trei cel mult, atenția narațiunii sare pe alt set, pe care îi găsim în toiul altei acțiuni, momentele de tranziție fiind astfel realizate în fundal, de către cititor care se găsește nevoit să se implice în procesul povestirii. Se dă naștere unei benzi foarte energice și cu un destul de ridicat potențial de a induce confuzie în cititor în cazul în care acesta nu acordă atenție evenimentelor la care asistă și pe care trebuie să le asimileze. Iar prin asta, oferă senzația că se asistă la ceva mai grandios, mai intens, mai complex decât poate mintea umană să conceapă, forțându-ne efectiv să construim o mitologie pentru a putea înțelege cum trebuie banda. Astfel caracterul de divinități al membrilor ligii este vine mult mai natural și mai ușor de acceptat decât în alte benzi care încearcă să facă această afirmația, chiar și decât în Miracleman sau Kingdom Come.

Ce-mi place expresia lui Flash

Eventuala confuzie din poveste poate avea loc și din cauza lui Howard Porter, care deși nu este un artist neapărat slab, nici în zilele noastre nu a învățat bine să reproducă anatomie cât de cât realistă, sau să facă o perspectivă. Iar JLA a fost una dintre primele sale benzi.  Panourile îi sunt încărcate și detaliate, însă foarte claustrofobice, paginile deși ornate drăguț, specific anilor `90, au o compoziție dubioasă și lipsită de un echilibru care probabil ar fi ajutat cursul narațiunii. Se pricepe cât de cât la mimica feței…Uneori…Reușește totuși să portretizeze acțiune la o scară la care nu cred că se mai ridicase mediul până atunci, decât în niște benzi de Jim Starlin. S-a făcut vinovat de geneza benzilor widescreen? S-a făcut. E bine, e rău? Cred că depinde de gusturile ficăruia.(i.e. dacă banda nu se cheamă Authority, sau nu este desenată de Quitley, e rău. E foarte rău.)

Blame Nintendo!

O caracteristică a celor care vor să readucă era de argint este faptul că dându-li-se ocazia, uneori nici nu e nevoie de o ocazie, vor rectifica amănunte, chiar și minore, ale continuității, sau vor critica starea prezentă a lucrurilor(Superboy Prime much?). Chiar dacă din constrângeri editoriale sau din frică, ceea ce mă îndoiesc, dar presupun ce e mai rău, Morrison nu a făcut așa ceva. Personajele sale sunt conștiente de moștenirea pe care o poartă, uneori au îndoieli față de capacitatea lor de a o onora, dar sunt dispuse să lupte pentru a demonstra lor și lumii că au puterile pe care le au și fac parte din echipa din care fac parte, pentru că merită și au ceva de oferit. Nu sunt caracterizări deosebit de complexe, tușe incredibil de fin trasate, însă peste personajele acestea nici nu se poate face așa ceva prea bine. Morrison subliniază în schimb, succint, constant și perfect câteva atitudini și crezuri definitorii, relația dintre membrii echipei, iar acțiunile lor relevă acest fapt.

În era de argint conflictele se rezolvau nu prin violență, ci prin ”năzdravenie”, prin utilizarea în moduri inventive a puterilor personajelor. Aici, Morrison continuă pe aceeași linie, însă adâncește conceptul, sau mai exact, oferă motive subtextuale pentru care supereroii nu iau măsuri extreme și nu rezolvă probleme doar pocnindu-și puternic adversarii. Pentru a triumfa, eroii trebuie să își accepte slăbiciunile și limitările, deschizându-și noi perspective. Luptându-se în primul rând cu diferiți analogi, ci dubluri sinistre și exagerate, conflictul devine unul intern și nu mai este vorba despre cine poate să pocnească mai tare, ci despre cine este dispus să evolueze, să se schimbe, să își accepte rănile pentru a le putea vindeca.

Holy fu…

Am zis că n-ar face parte din mișcarea neo-Silver Age, Grant Morrison, dar cred că m-am înșelat. Doar el și Joe Casey continuă spiritul acelei ere, încercând să vindece cu adevărat industria și mediul, în timp ce epigonii lor nefericit de populari nu fac decât fie să instaureze o cruntă Inchiziție, fie să abandoneze barca în care au săpat atât de multe găuri.

THIS IS soooooooo…

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.