Pasul/Povestea
De ceva vreme se pune problema decomprimării poveștilor din benzile desenate. Adică panouri mai puține pe pagină, dialog mai lejer și mai puține cutii cu text, dar și un alt mod un pic diferit de a spune povești, mai apropiat de cel cinemtic. Asta pentru a pune emfază pe atmosferă, pentru a adânci personajele, chiar dacă înseamnă că cumperi 6 numere pentru o poveste pe care o puteai citi în două sau chiar în unul singur. La nivel editorial/de marketing treaba asta se face pentru a scoate colecții(trades) de 6 numere, care pare-se că se vând mai bine și aduc mai mult profit decât numere individuale. Sunt mulți porniți împotriva atitudinii acestea. Sunt și mai mulți care nu suportă să citească o bandă mai veche de anii 80(printre care mă număr și eu uneori) și sunt foarte mulțumiți de modul cum se spun poveștile în momentul actual. Am vorbit despre locurile unde putem găsi mai devreme structura romanului grafic modern, dar fără Watchmen, ea nu ar fi ajuns în niciun caz atât de populară și în mod ciudat, nici nu aderă foarte mult la ea.
Nu aș zice că Watchmen este decomprimată, din contra, dar reușește cumva să insereze într-un singur număr chiar mai multă narațiune decât se făcea uneori ”pe vremuri”, iar în același timp să fie foarte atmosferică și să lase un impact emoțional asupra cititorului. Îmi place foarte mult asta. A pionierat un vizual cinematic, cursiv și liniar în benzi, dar după cum am spus, spre deosebire de stilul cinematic din Daredevil, sau Dark Knight Returns, are și un rol metaficțional. Însă nu consider că pe lângă acela au explorat mai multe lucruri care se pot face într-o bandă. Fiecare imagine este atât de densă și conferă atât de multă informație încât e și normal ca Moore să își permită să lase unele panouri fără text. Nu o face numai din considerente stilistice așa cum se mai întâmplă acum. Povestea curge destul de încet până când accelerează brusc și se dezlănțuie tot iadul. Încetul cu încetul coloritul devine mai întunecat, sângele se scurge pe ceas și un sentiment de nelineștie emană din paginile benzii, permanent și crescând în intensitate. Singura altă bandă care să mă facă să mă simt atât de neliniștit și tulburat a fost Final Crisis. În ambele, ultimele numere sunt apocaliptice și într-un fel sau altul și-a strecurat Burroughs coada.
Chiar contează povestea? Sunt profesori de film care se folosesc de panouri din Watchmen pentru a le arăta cum se încadrează corect o scenă și rolul cadrului. Alții scot din context panouri și le pun drept probleme de morală. Cred că dacă Moore ar fi scris digital scenariul ar fi salvat o porțiune imensă din Pădurea Amazoniană(primul număr avea o sută și ceva de pagini pentru numele Domnului !). Sunt alte lucruri mai interesante decât povestea. Povestea creări lui Watchmen este infinit mai interesantă decât cea din bandă(mai ales dacă aș povesti-o eu acum) Și Gibbons o recunoaște ””as it progressed, Watchmen became much more about the telling than the tale itself.” Are practic același plot cu 6485 dintre benzile tipărite în momentul de față, cu orice film noir sau de spionaj. Modul cum e spusă povestea contează.
Simbolistica
Cartea este plină de simbolistică. Suprapuneri, alăturări, recurențe, tipare etc. Cele mai mult nu se observă decât după câteva recitiri și oferă întradevă plăcere în momentul când sunt descoperite. De aceea nu prea vreau să le detaliez. Hai să zicem că fața zâmbărățeață apare când într-o situație este vorba despre Comediant, iar celelalte personaje nu îți dau seama de asta sau nu îl menționează explicit ;tronează precum spectrul sadic al Comediantului găsind umor în durerea oamenilor. Tales of the Black Frighter reflectă călătoria, mai mult interioară, a lui Ozymandias dar se poate suprapune și peste alte evenimente din bandă. Ceasul apare frecvent de-a lungul poveștii, dar în special când este vorba despre Dr. Manhattan. Și da, construcția asta barocă oferă oarece satisfacție, dar trebuie să te întrebi: ce te învață? Vorbește despre ceva? Dacă îți dai seama că toată banda este vorba despre tipare, afli mai multe despre lume, artă, sau chiar despre personajele astea?
Până la urmă nu relevă decât munca depusă pentru zămislirea benzii(101 pagini numai pentru primul număr…). Din punctul meu de vedere, probabil eronat, este mai mult o lucrare de inginerie. Dr. Manhattan vede numai tipare, dar nu le oferă importanță. Ozymandias caută tipare cărora să le ofere o importanță ezoterică, Bernard cel mare face același lucru, în fața unei clădiri deținute de Ozymandias chiar, în timp ce Bernard cel mic refuză să cread că ele există. Atunci când simți o plăcere intelectuală pură când cauți după toate acestea, te transformi într-un personaj al benzii, într-un arhetip. La fel ca în textul biblic, aceaste legături au rolul de a demonstra existența unui creator superior demn de venerație. Iar când auzi vorbindu-se despre Alan Moore, nu auzi discuții despre un om, ci despre un zeu. Banda te forțează să devii un tocilari, un geek, iar odată ce ești unul, nu ai altă alternativă decât să cazi în cel mai pur extaz în fața lui Watchmen, pentru că este ceea ce ai vrut dintotdeauna. O bucată concentrată de legături numai bune de degropat și catalogat. Este încununarea a zeci de ani de studi al continuității benzilor desenate, care își alimentează valoarea prin ea însăși. Watchmen a devenit o carte sfântă, iar odată cu asta, indiferent de calitatea sa incontestabilă, a lovit puternic, dar subtil, nu numai industria benzilor, cât și forma de artă ce ar fi putut să devină, cel puțin pentru o bucată de vreme. Asta pentru că spre deosebire de Stan Lee, Moore a căpătat recunoaște și înafara benzilor desenate cu Watchmen, apare pe liste cu cele mai bune cărți (desigur nu foarte academice), iar existența sa pe listă instituie un canon iviolabil pentru mulți. Afirmația că o altă bandă ar fi mai bună, este blasfemică, motiv pentru care nu poate fi scoasă sau detronată de pe listă. Astfel se crează un cerc vicios.
Concluzie
Este o lucrare seminală a benzii desenate care se merită citită și cam tot ce s-a făcut în mainstreamul american îi este tributar într-un fel sau altul, dar asta nu înseamnă că este irevocabil cea mai bună. Trebuie să fii obtuz să încercă să închizi o frântură de cultură într-o ierarhie. La fel de importante au fost și benzile lui Eisner sau Little Nemo, dacă nu chiar mai importante, dar nu le văd niciodată invocate ca pe un soi de sfinte Graaluri ale tocilerimei. Dacă am fost dur cu ea pe alocuri, nu a fost nevoia de șoca și de a atrage atenție, ci pentru că am văzut chiar și niște bloguri românești care o lăudau ; ridicau până și filmul în slăvi ca pe cine-știe-ce minune narativă. Ceea ce printre altele ar înseamna fie că trebuie să tac eu din gură, ori că influența criticii americane este mult prea puternică.
Pentru alt articole ca acesta, dar nu numai, aici.
Watchmen poate fi cumpărat în diferite librării locale sau online, prin Amazon.co.uk
Leave a Reply