Who will guard the guardians – Part I

Introducere

Nu-i recenzie. Sper că ați văzut măcar filmul. Hai că mi-au rămas niște poze. Noroc și vă rog să nu mă linșați după ce terminați articolul.

Watchmen a pornit ca un proiect al lui Alan Moore pentru o bandă care să îi aibă în centru pe eroii de la Charlton Comics, bandă în care să îi deconstruiască și să zică o ultimă poveste cu ei. Firul narativ cred că ar fi fost destul de similar cu cel al produsului final. Până la urmă mințile luminate de la DC s-au gândit că ar fi mai bine să nu îi irosească într-o singură poveste, în schimb l-au lăsat să-și ducă la împlinire ideea, folosind personaje similare acelora. Având posibilitatea să zămislească personaje proprii, deci un grad mult mai mare de libertate, conceptul a prins amploare, devenind mai puțin despre acei eroi și mai mult despre benzi în general. Banda lucrează pe multe nivele, este foarte densă, foarte bine desenată, dialogul are calități poetice și niciun cuvânt nu este în plus. Este cosiderată de unii cea mai bună bandă desenată creată vreodată. Eu zic că în mod sigur nu este. Poate sunt doar eu, dar mi se pare un pic seacă, lipsită de suflet și de intenție artistică. Este o pură operă de inginerie naratorială, în mod cert  interesantă, dar finalmente superficială în presupusa ei adâncime. Este concepută cu scopul de a fi citită de vreo cinci ori pentru a fi înțeleasă cum trebuie și după a treia recitire m-am plictisit.Ca poveste demonstrează măiestria lui Moore de a gândi o narațiune complexă, multistratificată, dar totuși destul de plăcută. Fragmentele de flashback se suprapun foarte bine peste situațiile din prezentul benzii și vin tocmai atunci când interesul cititorului pentru acele situații este maxim. Sunt câteva situații surprinzătoare care rezultă din asta, dar cele mai multe referințe sunt închise în operă. Mă enervează că are caracter biblic. Nu ca text religios, ci ca mod de scriere intenționat lacunar și ambiguu. Dacă în V for Vendetta ambiguitatea punea în balanță antiteza dintre fascism și anarhie(individualism și colectivisim și tot așa), aici ambiguitatea textului lasă loc numai unor posibile relații dintre persoanje și instigă fanii la speculații față de unele evenimente … nu vorbește despre nimic uman, nimic spiritual, nimic artistic, nici chiar despre benzi nu mai vorbește înafara narațiunii după prima citire și nu îmi place deloc atitudinea reverențioasă pe care unii o manifestă față de Watchmen. Nu neapărat pentru că nu o merită, ca orice operă de calitate cere respect, dar nici până la fervoare religioasă. Mai ales că apare în detrimentul altor benzi, poate mai bune. Mi-e frică să nu se fi înfiripat în conștiința colectivă drept ROMANUL GRAFIC, nelâsând loc altuia.

Dar să vorbim despre ceea ce este banda și nu despre ce nu este?

Artă și structură


Un aspect de multe ori evocat, dar de prea puține ori detaliat, este arta din Watchmen. Se vorbește despre simbolurile inserate, despre acțiunile personajelor atât din prim-plan cât și din fundal, dar se trece cu vederea peste două puncte importante(sau sunt atât de evidente încât nici nu e nevoie să mai fie menționate; se poate și asta). Faptul că fiecare panou și pagina sunt atât de muncite, detaliate și încărcate încât fiecare pagină este memorabilă în felul ei și mai important chiar, faptul că arată ca o bandă desenată stereotipică fără să fie aproape deloc ca una. Amplasarea panourilor într-o grilă de nouă panouri nu are ca scop doar nașterea unui efect cinematic, numai bun pentru înghesuit narațiune atât textuală cât și non-textuală și plictisirea mea, ci mai realizează ceva. Atrage după sine structura unei benzi arhetipale, amintind de primele benzi ale lui Ditko la Spider-Man, sau de Piracy(din câte am înțeles nu numai) de la vechiul EC comics. Toată povestea secundară cu Tales of the Black Freighter este un omagiu adus poveștilor horror și de aventuri publicate la EC Comics. Iar asta face ca vizualul să fie intens, într-un mod care să nu deranjeze sau să obstrucționeze narațiunea ci să o amplifice.

Faptul că este desenată și colorată în stilul benzilor europene, îi conferă autenticitatea de care vorbeam, dar designul personajelor puternic inspirat din eroii de la Charlton Comics, grila aranjată de nouă panouri și aluziile la alte benzi(desigur, foarte obscure…pardon subtile și inteligente), îi atribuie calitățile şi autoritatea unei benzi primordiale. Iar combinația aceasta dintre stilul cinematic modern și structura frumos rafinată la care au ajuns benzile americane înainte de o perioadă lungă de declin, face din Watchmen o unealtă aproape excesiv de puternică, dar și ergonomică.

Despre simboluri și planurile narațiunii nu vorbesc că sunt destul de evidente și s-ar putea să las impresia că nu fac decât să traduc și să parafrazez pe alții, la cât de discutat este aspectul acesta al benzii.

O altă chestie interesantă care se leagă de artă și de structură este un pic din ideologia cubismului, îmbinată cu ceva șamanism. Ozymandias se folosește de ecranele televizorului pentru a extrage cunoaștere absolută din haos. Un lucru asemănător o face și vânzătorul de ziare, fiind bombardat cu toate titlurile și subiectele odată. Dr. Manhattan cunoaște realitatea în toate planurile temporale și spațiale, fiind aproape omniprezent și omniscient. Iar același lucru îl facem și noi, ajutați de panourile îngrămădite. Banda desenată prin forma sa, face același lucru cu noi, oferindu-ne informația nu neapărat într-un mod liniar, nu neapărat înșiruit. Dar dacă este să laud Watchmen și pe creatorii săi pentru ceva, bucata asta de metaficțiune trebuie să fie. Restul treacă-meargă, am văzut în alte benzi și mi-a plăcut mai mult, dar asta n-am văzut decât în Bodyworld și Black Hole și doar Bodyworld s-a apropiat oarecum de banda lui Moore. În multe alte feluri nu se folosește de capacitățile unei benzi desenate, dar după părerea mea, juxtapunerea este cel mai important element al benzii desenate, iar pe acesta îl utilizează din plin.

Film și personaje


Motiv pentru care Watchmen este o bandă imposibil de filmat. Pelicula lui Snyder trasnformă în parodie tot ceea ce este inteligent și intens în banda lui Moore și a lui Gibbons. Personajele din Watchmen nu sunt eroii aceia de care vorbeam. Sunt alți, la suprafață construiți nu după tipologii din interiorul benzilor, ci după percepția publică a super-eroilor, oferind cărții intenționat un pic de ”camp” și de auto-ironie, suficient cât să se strecoare în post-modernism. Nu sunt caractere, ci tind să dea în arhetipuri. Nu în cele clasice, desigur, sunt unele noi, specifice mai degrabă mediului. Nu sunt pur și simplu super-eroi fără puteri, ci oameni normali jucâdu-se de-a super-eroii. Este adevărat că spun lucruri care sună bine, unele pe care chiar le-ar spune oameni reali, dar adevărul este că oamenii nu prea poartă dialoguri ca cele din carte. Mai degrabă l-aș întâlni pe pe Jack Knight(Starman),sau pe Cassiday(Preacher), ori pe Scott Pilgrim, decât pe Rorschach sau pe Nite Owl. Nu este un defect al cărții, dar vreau să scot asta în evidență spre a descuraja descrierea lui Watchmen drept…realistă.

Toate persoanjele sunt atât de prinse în mascarada asta cu chpuri false de eroi încât își pierd umanitatea. Nite Owl II este un tocilar atât de obsedat de ideea de super-erou, încât a imprimat în persona sa tot ceea ce ține de ființa sa. Până și sexualitatea. The Comedian, antieroul prin excelență, este crud și nepăsător; face ceea ce trebuie pentru că are ocazia să rănească oameni. Dar el este singurul care își dă seamă de joaca lor și astfel iese din tipar, suferind o oarece evoluție, chiar dacă nu își schimbă atitudinea. Rorschach reprezintă sublimarea esenței eroilor lui Ditko, ideologia îi e personalitea și vice-versa. Niciun compromis, nicio relaxare, nimic elastic. Totul trebuie să se învârtă în jurul luptei cu injustiția, comuniștii, cu poponarii și curvele. Altceva nu există și nu contează pentru el din cauză că Walter Kovacs a fost omorât de aceștia de mult timp. A rămas doar Rorschach, doar o mască, nu o personalitate secundară. Silk Specter este o critică adusă eroinelor și a supra-sexualizării lor. Ozymandias încearcă să ofere o rațiune jocului. Dacă în timp ce restul măștilor au fost cuprinși de nevroze, ori nu a fost niciodată atât de implicați în toată treabă, Ozymandias se transformă în altceva , într-un răufăcător. La Dr. Manhanttan lucrurile stau un pic altfel. El este singurul care are cu adevărat super-puteri și până la urmă singurul supererou adevărat, dar nu neapărat din cauza asta. Tot numărul dedicat originii sale, pare un Secret Origin și are structura unuia. Renunță la costum, dar are un simbol, iar corpul său albastru este până la urmă costumul său. Dar și mai important. Menține Status-Quoul chiar dacă ar putea schimba ceva. Toată situația pe care Ozymandias se chinuie să o rezolve apare din cauză că Manhattan s-a lăsat manipulat de guvernul american…ca un adevărat supererou. De asemenea personjale reflectă într-un fel și audiența benzilor și nu numai, dar despre asta fiind vorba, la asta mă refer. Nite Owl este cel care a renunțat la benzi și se mulțumește să își mai admire colecțiile strânse cu rușine pe sub un pat. Cu toate acestea nu poate să experimenteze cu adevărat un mediu nou și este gol, trist, prins într-o apatice auto-impusă. Prin contrast, Rorschach nu a renunțat niciodată la ele și a continuat obsesiv, refuzând să încerce altceva.

Habar n-am ce vreau să zic cu poza asta

Moore a construit intenționat niște personaje absolut oribile, cu care n-am reușit să empatizez în nicio măsură, dar arta lui Gibbons, prin limbaj corporal, ticuri și emoții le-a mai umanizat și le-a adâncit chiar mai mult. Prin această suprapunere de cuvânt și artă, prin interacțiunile atente ale intelectualului și visceralului, Watchmen, banda, se bucură de niște personaje parcă desprinse din literatura clasicistă(dacă este un lucru bun, voi alegeți). În filmul lui Snyder nu există așa ceva. Tot ceea ce este sugerat în bandă, în film te lovește în față; însăși hiperviolența stilizată din film neagă esența poveștii pentru că anulează ideea de iluzie. În momentul în care arăți că Nite Owl II poate pune la pământ personalul instruit și antrenat al unei închisori, demonstrezi că ceea ce ai în față este un supererou și nu un individ complexat, plin de nevroze și iluzii, așa cum intenționa Moore să arate. Ridicând cuvântul din spațiul său fizic pe care îl are în bandă și pierzând narațiunea relativ haotică a panourilor, schimbându-le cu un mod liniar de a nara se pierde din densitatea benzii, din ceea ce realizează prin juxtapunere. watchmen(nu-i typo) a eliminat cel mai grandios lucru realizat în Watchmen, unicul lucru care să facă banda să capete aclamațiile pe care le primește. Modificând aspecte aparent nu foarte importante ale poveștii(no Tales of the Black Freighter???), în ciuda faptul că totul este de maximă importanță în bandă, watchmen pierde puterea poveștii, dar obligându-se să respecte cu fanatică fidelitate mare parte din modul cum ne este prezentată bandă, filmul distruge și ceea ce ar fi putut realiza folosind mediul cinematografic rezultând o operă sterile și exploatativă.

Alte articole ca acesta, dar nu numai, aici.

Watchmen poate fi cumpărat în diferite librării locale sau online, prin Amazon.co.uk



Posted

in

,

by

Comments

One response to “Who will guard the guardians – Part I”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.