Black Orchid

Autorii: Neil Gaiman și Dave McKean

Atât Neil Gaiman cât și Dave McKean sunt doi dintre cei mai talentați oameni care au lucrat vreodată la o bandă desenată. Opera lor în domeniu nu se compară cu cea a altor scriitori sau artiști, însă prin calitatea lucrărilor produse echilibrează lucrurile, chiar înclină balanța în favoarea lor. Și am o problemă destul de mare cu criticii de benzi desenate pentru că nu fac diferența dintre o lucrare cu adevărat bună și una care pur și simplu are pretenția că ar fi bună. În anii mai mult sau mai puțin recenți aș putea da exemplu pe Warren Ellis și Grant Morrison cu două lucrări fiecare. Stormawatch și Planetary de partea lui Ellis, Invisibles și Doom Patrol de la Morrison. Primele  au fost trecute ce vederea (de fapt unii chiar consideră Invisibles cea mai proastă lucrare a lui Morrison), în schimb, ultimele au fost aclamate drept revoluționare, când de fapt sunt chiar slabe din punct de vedere narativ, în comparație cu alte lucrări ale autorilor. Acestea fiind zise nu pot să mă mir când Black Orchid stă mai mult sau mai puțin în obscuritate, în timp ce Elektra Assasin este considerată o operă clasică a mediului.

Consider Black Orchid să fie cea mai completă lucrare a celor doi creatori și pot spune că mi-a plăcut mai mult decât Violent Cases sau Mr. Punch din mai multe motive. Este mai densă din punct de vedere tematic, se întâmplă lucruri și personajele evoluează. Acțiunea are loc în universul DC, poate chiar în cel de bază, deci poate fi considerată până la un punct o bandă cu supereroi. Dar este o bandă cu supereroi doar cât este Divina Comedia o scriere religioasă. Nu este vorba despre oameni violenți opriți prin violența protectivă a altor oameni violenți, doar că îmbrăcați în culori plăcute. În schimb nici nu dezasamblează mitologii, nu le urmărește psihologia și simbolistica și nici nu îi demitizează pe toți. Când apare Batman, el este mai mult un ghid, un spirit al orașului și al justiției. Nu înțelege drama prin care trece Suzy, nu îi înțelege confuzia și disperarea. El vede un potențial recrut în lupta împotriva ”răului” și în final este o sublimare a esenței personajului. Harvey Dent nu este doar un nebun, este un portar, asemeni altora, dar și un judecător. Swamp Thing este un zeu al vegetației, puternic și patern.

Ah, cred că vă dați seama unde vreau să ajung… Black Orchid este Divina Comedia a benzilor desenate. Gaiman are o predispoziție pentru mituri, în special cele grecești și cele creștine, iar Renașterea este o perioadă a cărei literatură o cunoaște foarte bine. Asta și evocarea planurilor vieții de apoi mă fac să mă gândesc că unele similitudini nu sunt întâmplătoare. Nu este genul de lucrare cum face Morrison, în care poți identifica pe momentele subiectului alte opere (mai bune), pentru că în final este o bandă cu identitate proprie, dar la fel ca poemul medieval reprezintă un punct de turnură (în cazul de față numai pentru mediu și nu pentru toată cultura umană).

Acțiunea începe cu originala Black Orchid prinsă, cu arma la tâmplă. În același timp primim un discurs, adresat nu atât personajelor ci nouă, cititorilor. Ni se spune că banda abandonează clișeele, că va păși în afara cutumelor mediului. Apoi este apăsat trăgaciul. Black Orchid moare, iar în altă parte a orașului se trezește Suzy.

Suzy este una dintre ”fiicele” primei Black Orchid. La fel ca mama ei, este un hibrid plantă/om. La fel ca mama ei poate face lucruri demne de zeitățile antichității. Spre deosebire de mama ei nu vrea să lupte. Suzy nu vrea să continue ciclul de violență care alimentează viața tuturor celor pe care îi cunoaște și care suferă din această cauză. Suzy pornește într-o călătorie în care vrea să se descopere pe sine, vrea să știe ce este de fapt, acum că știe ce nu este. Nu este un om, un animal, nu are nevoie să ucidă pentru a supraviețui. Dar nu este nici o plantă, nu poate să stea într-un loc, chiar dacă acel loc este paradisul. Pornește dintr-un limb al memoriei din care este izgonită cu brutalitate și ghidată de diferite personaje își poartă pașii până la capătul Iadului, unde găsește în Poison Ivy ceea ce ar fi putut  deveni din cauza violenței. În final, trecând prin Purgatoriul citadin, găsește Paradisul Terestru. Dar și acolo omul/animalul o găsește. Iar când ne-am aștepta ca totul să izbucnească într-o mare de sânge, nu se întâmplă. Finalul este aproape anticlimactic, iar autorul o recunoaște într-un monolog interior purtat de Suzy. Asta pentru că nu s-a terminat. Este un început. Este începutul benzilor despre oameni, cu trăiri veridice și reale, cu drame interioare, depresii, sentimente confuze și vise. Este începutul benzilor despre ființe umane la fel ca noi, chiar dacă noaptea își pun o pereche de colanți și pleacă să pună Pământul înapoi pe orbită.

Desenul pe lângă faptul că arată foarte bine, conlucrează perfect cu povestea. Adâncește personajele și sugerează teme, creează stări puternică și produce trăiri. Arta sugerează și un conflict între oraș și natura, dar nu la modul ”ecologist”. Prin culori, sau mai exact prin lipsa lor, și prin versurile lui Sinatra, jazz, muzica orașului, McKean și Gaiman studiază efectul industrializării asupra finței umane, studiază cultul creat în jurul violenței, de care se bucură toată lumea, de la cerșetor, până la șef de stat. Acesta este un lucru la care McKean se pricepe foarte bine și știe cum să obțină efectele dorite. Este este cu atât mai spectaculos cu cât ne gândim că a apărut în 1988, deci mai greu cu Photoshopul pe atunci. Atmosfera la care dă naștere în cadrul acestei benzi este răvășitoare în frumusețea ei chiar dacă este una crudă, sălbatică. Este o frumusețe a amoralului, a purității naturii nepoluate de conflictul dintre bine și rău.