Chestie
Am pierdut ultimele trei părți din Superhero a la mode d’moi. Una în care ziceam cum au evoluat spre ceva foarte postmodern(și de ce nu ar trebui luat totul la ”face value”), apoi una în care discutam cum tot ce ține de stilistică și narațiunea grafică din ele e preluat fie din Kirby, fie din Infantino, iar ultima în care ziceam de benzile post-superhero. Deci…mai durează până termin seriuța asta că tre să rescriu multicel și n-am când acum. Scuze.
Vă dau câte o bandă faină în fiecare zi să mă răscumpăr și poate o să zic cândva de ce mi se par atât de tari.
Superhero á la mode d’Alain – Origini romantice
Dar poate alta este cauza reciclării miturilor, căci funcția lor inițială nu mai poate avea niciun sens într-o lume industrializată, acum tehnologizată. Însuși sentimentul că în ciuda marilor realizări ale secolului XX, se pierde ceva mai important, transcedental chiar, iar cele exprimate în finele Marelui Dictator să fi reverberat puternic în întreaga cultură astfel încât să se simta nevoia unui al doilea romantism.
Nu mai avea niciun sens să fi trimiși cercetători cu corpul de bronz spre a civiliza popoare păgâne când orașele abundente de corupție erau sufocate de valuri de imigranți aruncați în ghettouri în timp ce mari industriași se îngrășau pe spatele muncitorilor neplătiți și hăituiți de mafie.
Se simțea nevoia de farmec și valori și sentimente mari, exprimate bombastic într-un mod viu pentru a sparge spațiul tot mai aglomerat în care marea majoritate a cetățenilor își duceau veacul. Parcă în această lume mică și cenușie ar fi trebuit readuși titanii și giganții și geniile și îngerii și demonii ș zeii și muzele și eroii care să spulbure lumea prin frământările lor supraumane.
Supereroii nu reprezintă primul val de rezultate ale acestei nevoi, nici chiar cel mai sublimat, însă erau un rezultat poate nu proactiv, dar transformativ, iar ca atare escapismul oferit era în sine mult mai pervers. Pentru că ei sunt rezultatul unui popor ce a epuizat trecutul care se lasă romantizat, lipsit de mitologie pe care să o reîntinerească, care nu are natură la sânul căreia să se întoarcă. Iar fie că vorbim despre Supermanul destul de stângist, de acea Wonder Woman creată cu scopul de a inocula nevoia dominației feminine sau de creațiile incredibil de bizare și sadice ale lui Fletcher Hanks, totul era distructiv și furios, hotărât să schimbe o lume din care nu poate scăpa. N-au crescut în popularitate pentru că erau povești bune, din contra, dar pentru că acest sentiment se scurgea din fiecare por și din fiecare pată Benday.
Superhero á la mode d’Alain – Topos
Asta poate pentru că supereroii au luat naștere în mediul urban, cu proponderență în New York, iar ca atare orașul a fost o entitate importantă în viață creatorilor, influențându-le interesele și sensibilitățile, lucru care se vede nu numai în sus amintita artificialitate, cât și în importanța orașului în benzi, acesta fiind mediul în care activează aproape toate aceste personaje, iar excepțiile servesc drept contrast intenționat și izbitor, revenirea în mediul ”natural” mereu fiind o sărbătoare.
Poate doar noirul să fie un gen atât de puternic îndrăgostit de oraș ca idee, ca personaj, ca posibil organsim, sau superorgansim, însă nu cred ca-n vreunul clasic acest lucru să fie atât de explicit. În schimb, sunt povești peste povești despre relația super-eroului cu orașul, despre ura pentru oraș, despre iubirea pentru oraș, despre oraș ca adversar, oraș ca obiect al afecțiunii, unde ne întâlnim iarăși cu acea castitate, oraș ca oglindă a psihicului.
Lucrurile s-au exacerbat pornind cu anii 80, probabil datorită influenței lui Miller ce a băut mult de la izvorul poveștilor polițiste, însă orașul a fost de la început acolo. Dacă este ceva care-l separă cu adevărat pe Superman de alte personaje asemănătoare , The Phantom sau Doctor Savage, și îi oferă statutul de prim supererou, e că dacă celelalte își duceau aventurile prin tărâmuri exotice, Superman lucra în mediul citadin, confruntându-se inițial cu problemele sale specifice. Maimuțele vorbitoare și oamenii de știință cu alopecia au apărut după aceea, când Metropolis și-a găsit o identitate, sau a pornit pe calea de a obține una.
Iar această identitate este un lucru care oferă multă vigoare unor povești. Aceste orașe care amalgamează diferite elemente ale celor mai celebre aglomerări urbane reale, cu diverse stiluri anacronice suprapuse, din rigori narative aruncând mereu aceeași lumină asupra lor, ele devin mai mult decât spații fictive care-și revin miraculos după distrugeri săptămânale, ci chiar cetăți ridicate în cinstea unei idei, unor estetici sau al unor idealuri. Nici New Yorkul lui Marvel nu se sustrage de la acest lucru, reprezentând în adevăr o hiperealitate, populând metropola nord-americană nu numai cu persoane sau monumente reale, dar și cu ilustrări ale fricilor, virtuților, psihozelor și idealurilor locuitorilor săi.
Nu-s neapărat un fan al supereroilor ca mitologie modernă, în niciun caz ca unici reprezentanți ai acesteia, nu consider că Superman este ultima noastră mare realizare ca specie, dar modul cum tratează spațiul în care decurg narațiunile apropie poveștile de cele ale mitologiei clasice, căci în reprezentările lor veșnic schimbătoare sunt oglindite impresiile, interogările, gusturile, chiar cultura unei nații.
Superhero á la mode d’Alain – Purism
Și pentru că tot am menționat custumele, nu trebuie să ne eschivăm de la un aspect important și care le aduce deseori comentarii derogatorii: sunt mulate. Motivul pentru care sunt așa este destul de simplu și deloc pervers. Pe lângă faptul că se ajunge la iconografia despre care vorbeam mai devreme, astfel se poate reprezenta forma nudă, ceea ce inspiră virilitate și e ceva mai ușor de reprezentat în secvențe de acțiune. Lâsând deoparte chestii absurde cum ar fi motivații reale, trebuie să sondăm consecințe mai adânci, altfel nu-i amuzant deloc ce facem aici.
Chiar dacă sunt mulate, ele nu relevă niciun caracter sexual, ba chiar își fac foarte bine treaba ca haine acoperind întregul corp. Explicitează implicitul și implică explicitul, transformând totul într-un coșmar freudian. Chiar și mult blamata formă a supereroinelor nu face altceva decât să le transforme în obiecte ale fanteziilor juvenile, create pentru a promite ceva incabile să ofere, în mod cert neputând să primească sau chiar să dorească, această latură a sexualității fiind complet ignorată. Deci în ciuda aparențelor, benzile cu supereroi sunt extrem de caste, curate, ”spandexul” nefiind altceva decât o peliculă care apără personajele de atingerea altor trupuri.
Iar chestia asta rămâne valabilă și pentru lupte. Pentru un gen în care bătaia reprezintă pâinea sa de toate zilele, când am început să citesc astfel de benzi am fost puțin surprins poate nu de raritatea cu care au loc, dar în mod cert de lipsa visceralității lor. Loviturile nu au impact, sunt uscate și lipsite de satisfacție. Ceea ce este poate foarte potrivit ținând cont de faptul că de multe ori atacurile servesc drept ”argumente” în diferite conflicte; fie ele emoționale, de clasă, politice sau ideologice. De asemenea acest aspect sporește impresia de ireal, care paradoxal crește cu cât se caută veridicitatea. Însă fantasticul lor nu apare natural și organic ca în mitologii sau basme, ci artificial, pe întreaga construcție simțindu-se patina antropicului.
Superhero á la mode d’Alain – Personaj
Înainte de a începe listarea unor trăsături generice, trebuie să avem o discuție despre ce e acela un personaj. Anume, o componentă a textului. Ba mai mult, personajul este rezultatul textului, izvorând din narațiunea oferită, în trăsăturile și acțiunile sale reflectându-se temele pe care naratorul le valorifică, iar percepția asupra sa este strâns legată de stilul în care sunt prezentate întâmplările la care ia parte. El nu este decât o construcție perisabilă și personală, afectată de cursul narațiunii, dar care plutește deasupra lui. De aceea nu putem să considerăm personajele din benzile cu supereroi ca fiind personaje. Sau mai exact ca fiind constant aceleași personaje, sau să așteptăm de la ele această consistență.
Poveștile în care sunt implicate au o lungime destul de scurtă, sunt realizate de persoane diferite, în perioade diferite, sub climate culturale diferite, fiecare dintre aceste lucruri contribuid la crearea a ceea ce numim personaj. Iar ceea ce rămâne în urmă după eliminarea cerințelor contextuale, după ignorarea manierismelor proprii autorilor variabili, nu este decât un prototip sau un arhetip. Un set de informații, de caracteristici pe care cultura populară contemporană operei să le interpreteze spre a crea un personaj nou. Ce e și mai interesant e că aceste arhetipuri nu sunt foarte multe, iar deseori se confundă. Astfel putând fi create numeroase personaje, la diferite companii, pe același tipar, dar cu mai mici variații. Astfel, Static Shock este Spider-Man doar că fără tragedie și african-american sau Jamie Reyes este Spider-Man doar că fără tragedie și latino, Jack-in-the-Box e Spider-Man dar adult și african-american (permutările rasiale par a fi populare) sau Supreme e Superman dar…nu, e doar Superman.
Ce au în plus aceste tipuri de personaje față de altele cu un proteism similar, cum ar fi Doctor Who, James Bond, Conan e că supereroii dețin în setul primar de trăsături și o estetică mult mai pronunțată, distinctivă, ceea ce le face mult mai ușor de procesat și ca urmare de acceptat sau disprețuit. Acesta este unul dintre motivele pentru care fanii reacționează destul de puternic la schimbările de costum. Însă după cum am spus, ”uniforma” nu este singurul lucru care face sau desface un supererou.
Superhero á la mode d’Alain – Introducere
Pentru că sunteți niște nașpa urâți și leneși, iar eu sunt mult prea frumos și deștept pentru a-mi închide gura am hotărât să încerc să explic și să-mi explic de ce îmi plac atât mult dubioasele benzi cu supereroi(și pentru că nu putem să o mai lăsăm mult pe Jane să aștepte). Nu știu dacă o să schimb părerea cuiva până la sfârșit, cred că enunț mult mai multe defecte decât calități…
Supereroul este în principiu un nene cu superputeri care umblă în izmene și pocnește oameni care-și văd de treaba lor. Norocul face ca acea treabă să fie, de obicei, destul de infamă. Zic în principiu pentru că nu asta vreau să tratez. Subiectul intrării de față este protagonistul benzii cu supereroi, ceea este un gen distinct al benzii desenate, iar respectivul personaj nu trebuie obligatoriu să umble în izmene și să pocnească oameni care își cam văd de treaba lor. La fel cum sunt chiar destule benzi cu personaje care umblă învăluite în uniforma mulată dând dovadă de puteri supraomenești, dar care se sustrag multor dintre preceptele benzii cu supereroi. Câteva exemple din fiecare categorie pentru a încheia introducerea :
- Death Ray a lui Daniel Clowes nu este o bandă cu supereroi.
- Câteva episoade din Sin City al lui Frank Miller se apropie puternic de a fi benzi cu supereroi, în timp ce Dark Knight Strikes Again al aceluiași Miller nu se alătură mult prea des enunțatului gen.
- Dreadstar cam e o bandă cu supereroi, deși dintr-un subgen aparte.
- Watchmen nu este o bandă cu supereroi.
- Prima serie de povești cu Grendel și colecția God and the Devil sunt benzi cu supereroi.
Personaj–>
Concluzie
Siteul webcomics.ro nu a fost creat pentru găzdui recenzii la benzi cu supereroi. Nu știu măsura în care a fost conceput pentru a găzdui recenzii la benzi românești. În niciun caz nu a fost conceput pentru a găzdui certuri penibile care nu fac onoare nimănui implicat. El a fost conceput în primul rând pentru a prezenta publicului românesc webcomicuri în română. Fie traduse, fie concepute în limba mioritică. Din cauza asta și a atitudinii mele care îmi imaginam că n-a ajutat la imaginea acestei pagini mă gândeam să fac o pauză (și că nu știu cât timp liber o să mai am de acum, deci părea un moment potrivit). Această decizie a fost interpretată ca o retragere. Încurajat fiind să continui, însă nu foarte motivat, am o idee:
Pe forum(link) fiecare utilizator poate crea conținut, poate propune subiecte de discuție, poate oferi imagini și acolo cred că mi-ar fi mai ușor să-mi cunosc cititorii(cel puțin aș avea o idee despre câți sunt), sau să se cunoască între ei, să recomande benzi, iar cel mai important, traiul acelui loc n-ar depinde de mine.
No, ce ziceți?
PS: Acum e relativ pustiu.
PPS: Dacă aveți probleme la înregistrare, nu ezitați să întrebați pe cineva.
O întrebare
Mi s-a stârnit o curiozitate: ce înțelegeți prin critică constructivă, cum diferă ea de ceea ce am făcut până acum pe site și cum ar fi mai bună? Dacă voi reveni cu recenzii aș vrea să știu. Discutați pe forum (e link, unii s-ar putea să nu vedeți având contrastul la monitor setat aiurea), vă rog. Și dacă tot suntem la capitolul acesta, ce e greșit la exprimarea mea? Sunt pompoase cuvintele pe care le folosesc? Chiar dacă ar fi, e ceva musai rău în asta?
Pa pa!
Se pare că sunt om de cea mai joasă speță. Am îndrăznit să nu-l consider pe Octav Ungureanu un ”maestru al benzii desenate”, să nu mă plec în fața lui Dodo Niță, în ciuda miilor de cărți despre subiect pe care le-a citit, să cer dialog competent și standarde de la comunitatea românească de ”bedefili”. Nu știam deloc că făcând asta nu arătam decât faptul că sunt o ”dudă” care în niciun caz nu este de vreo patru ani într-o relație amoroasă stabilă, că sunt ”extremely LAME” (probabil și pentru că încerc să am grijă să nu încurc limbile în care vorbesc), că prin ironii normale în orice industrie și comunitate sănătoasă, eu de fapt fac copilărisme penibile de copil de clasa a 2-a, că hărțuiesc oamenii pe internet. Am aflat că eu îmi behăi textele doar pentru că îmi face plăcere să mă aud vorbind (ceea ce nu înțeleg cum merge fiindcă de fapt scriu), iar apoi am nesimțirea să fac asta de pe un scaun în fața unui PC. De asemenea se pare că liberul arbitru înseamnă să mi se pună pumnul în gură, iar subiectivitatea nu e un aspect legat inextricabil de existența umană. Probabil de aceea mi s-a interzis accesul la evenimentele organizate de SCC. Iar pe deasupra…sunt și moldovean.
Vă mulțumesc pentru iluminarea adusă și pentru timpul pe care mi l-ați eliberat.