Dar poate alta este cauza reciclării miturilor, căci funcția lor inițială nu mai poate avea niciun sens într-o lume industrializată, acum tehnologizată. Însuși sentimentul că în ciuda marilor realizări ale secolului XX, se pierde ceva mai important, transcedental chiar, iar cele exprimate în finele Marelui Dictator să fi reverberat puternic în întreaga cultură astfel încât să se simta nevoia unui al doilea romantism.

Nu mai avea niciun sens să fi trimiși cercetători cu corpul de bronz spre a civiliza popoare păgâne când orașele abundente de corupție erau sufocate de valuri de imigranți aruncați în ghettouri în timp ce mari industriași se îngrășau pe spatele muncitorilor neplătiți și hăituiți de mafie.

Se simțea nevoia de farmec și valori și sentimente mari, exprimate bombastic într-un mod viu pentru a sparge spațiul tot mai aglomerat  în care marea majoritate a cetățenilor își duceau veacul. Parcă în această lume mică și cenușie ar fi trebuit readuși titanii și giganții și geniile și îngerii și demonii ș zeii și muzele și eroii care să spulbure lumea prin frământările lor supraumane.

Supereroii nu reprezintă primul val de rezultate ale acestei nevoi, nici chiar cel mai sublimat, însă erau un rezultat poate nu proactiv, dar transformativ, iar ca atare escapismul oferit era în sine mult mai pervers. Pentru că ei sunt rezultatul unui popor ce a epuizat trecutul care se lasă romantizat, lipsit de mitologie pe care să o reîntinerească, care nu are natură la sânul căreia să se întoarcă. Iar fie că vorbim despre Supermanul destul de stângist, de acea Wonder Woman creată cu scopul de a inocula nevoia dominației feminine sau de creațiile incredibil de bizare și sadice ale lui Fletcher Hanks, totul era distructiv și furios, hotărât să schimbe o lume din care nu poate scăpa. N-au crescut în popularitate pentru că erau povești bune, din contra, dar pentru că acest sentiment se scurgea din fiecare por și din fiecare pată Benday.

Absolut fără nicio legătură

Asta poate pentru că supereroii au luat naștere în mediul urban, cu proponderență în New York, iar ca atare orașul a fost o entitate importantă în viață creatorilor, influențându-le interesele și sensibilitățile, lucru care se vede nu numai în sus amintita artificialitate, cât și în importanța orașului în benzi, acesta fiind mediul în care activează aproape toate aceste personaje, iar excepțiile servesc drept contrast intenționat și izbitor, revenirea în mediul ”natural” mereu fiind o sărbătoare.

Poate doar noirul să fie un gen atât de puternic îndrăgostit de oraș ca idee, ca personaj, ca posibil organsim, sau superorgansim, însă nu cred ca-n vreunul clasic acest lucru să fie atât de explicit. În schimb, sunt povești peste povești despre relația super-eroului cu orașul, despre ura pentru oraș, despre iubirea pentru oraș, despre oraș ca adversar, oraș ca obiect al afecțiunii, unde ne întâlnim iarăși cu acea castitate, oraș ca oglindă a psihicului.

Lucrurile s-au exacerbat pornind cu anii 80, probabil datorită influenței lui Miller ce a băut mult de la izvorul poveștilor polițiste, însă orașul a fost de la început acolo. Dacă este ceva care-l separă cu adevărat pe Superman de alte personaje asemănătoare , The Phantom sau Doctor Savage, și îi oferă statutul de prim supererou, e că dacă celelalte își duceau aventurile prin tărâmuri exotice, Superman lucra în mediul citadin, confruntându-se inițial cu problemele sale specifice. Maimuțele vorbitoare și oamenii de știință cu alopecia au apărut după aceea, când Metropolis și-a găsit o identitate, sau a pornit pe calea de a obține una.

Iar această identitate este un lucru care oferă multă vigoare unor povești. Aceste orașe care amalgamează diferite elemente ale celor mai celebre aglomerări urbane reale, cu diverse stiluri anacronice suprapuse, din rigori narative aruncând mereu aceeași lumină asupra lor, ele devin mai mult decât spații fictive care-și revin miraculos după distrugeri săptămânale, ci chiar cetăți ridicate în cinstea unei idei, unor estetici sau al unor idealuri. Nici New Yorkul lui Marvel nu se sustrage de la acest lucru, reprezentând în adevăr o hiperealitate, populând metropola nord-americană nu numai cu persoane sau monumente reale, dar și cu ilustrări ale fricilor, virtuților, psihozelor și idealurilor locuitorilor săi.

Nu-s neapărat un fan al supereroilor ca mitologie modernă, în niciun caz ca unici reprezentanți ai acesteia, nu consider că Superman este ultima noastră mare realizare ca specie, dar modul cum tratează spațiul în care decurg narațiunile apropie poveștile de cele ale mitologiei clasice, căci în reprezentările lor veșnic schimbătoare sunt oglindite impresiile, interogările, gusturile, chiar cultura unei nații.

Absolut fără nicio legătură