Aici se deschide cu un colț auster de cameră. Un șemineu, o canapea albastră și o ferestră prin care nu se vede nimic. Totul reprezentat în pete plate vectoriale, fără detalii sau contururi, fără cerneală care să cresteze formele, să le dea greutate și textură. În colțul din stînga sus scrie 2014. Dăm pagina, rămînem în 2014, dispare canapeaua, dar apare în schimb o bibliotecă cu rafturi mai mult goale decît pline și cutia din care probabil tocmai au fost scoase cărțile. Dăm din nou pagina și e 1957, iar camera e inundată de o lumină liliachie. Peretele văruit simplu în bej este acum învelit într-un tapet violet deschis cu motive vegetale. Camera în sine inspiră viață, dar și un pic de oboseală. În mijlocul ei e un țarc de prunc, de un braț al canapelei se sprijină un biberon cu lapte de parcă cineva l-a lăsat acolo pornind în grabă într-un cotlon nevăzut al casei. Dar e o viață care se întîmplă în altă parte, nu aici. Ne mai așteaptă cîteva astfel de imagini. Mereu alt timp, alt ton, însă aceeași cameră, din același punct de vedere. Fără personaje, însă cu evidente ecouri ale vieții lor. Pînă cînd ne întoarcem în 1957. Același violet deschis, același tapet, însă tiparul e spart.

Întîi de o femeie într-o rochie roșie. Se întreabă ce caută din nou aici. Același lucru ne-am putea întreba și noi, cititorii. De ce venim din nou și din nou în această cameră? Sau mai degrabă, de ce suntem chemați, de ce ni se arată? Răspunsul îl găsim în a doua mare diferență. O pisică. Dar pisica, chiar dacă e aici, nu e și acum. Are propriul chenar care o plasează în 1999. Cu o modestie gingașă, McGuire introduce principalul mijloc narativ al benzii: aceste ferestre în timp care se folosesc de simultaneitatea percepției și de efectul de gestalt pentru a suprapune viețile care s-au scurs și se vor scurge de-a lungul anilor prin spațiul care acum e un colț de cameră.

Însă mai mult decît a pune întrebări pe care am dori ca cititori să le adresăm, femeia în roșu vine cu o întrebare retorică din partea autorului. De ce e McGuire din nou aici? În 1989, în Raw a creat o bandă desenată de șase pagini pornind de la același concept. Un colț de cameră privit prin salturi în timp, cu ferestre temporale decupate în casete lăsînd cititorul să întrevadă ițele invizibile care leagă existența de-a lungul generațiilor, nu prin cauzalitate și liniaritate, ci prin suprapunere, repetiție și contrast. Chiar dacă e simplu, conceptul e deosebit de elegant și puternic. Însă are acea simplitate a prototipurilor. De aceea a și ars drept combustibil pentru a îmbogăți limbajul benzii desenate dezvoltînd lexicul a nenumărați autori de la Oliver Schrauwen și Dash Shaw la Frank Quitely și Francis Manapul. Iar între timp a arătat prin altă planșă din Raw și prin altele cîteva publicate în McSweeney’s, că nu a rămas blocat în locul care i-a făcut numele. Are viziune care-l poartă pe multe alte cărări. Așa că de ce se întoarce McGuire aici, la aceeași idee, la aceeași cameră?

Pentru că Aici poate fi mult mai mult decît o schemă, iar cele 300 de pagini ale cărții sunt orice altceva numai nu o reiterare a celor 6 din 1989.

Banda din 1989 e compusă pe o grilă de șase panouri, desenată în alb și negru, redate inexpresiv printr-o linie clară care voia să imite diagramele din manualele de instrucțiuni. În spațiul și formatul ales, banda avea nevoie de claritate pentru a putea scoate cît mai mult din abordarea insolită. Acum fiecare foaie este o singură imagine a camerei, o pagină un perete, o pagină altul, iar cotorul prins în colț. Prin dimensiunea sporită McGuire își permite mult mai multe, poate aprinde un foc care să ardă de unul singur.

Culoarea este unul dintre lucrurile permise de noul format. Fiecare nouă felie de timp este un nou tablou, un nou exercițiu cromatic și compozițional, o nouă șansă să fii încercat de o nouă trăire. Culoarea înseamnă lumină și textură, temperatură și ton. Permite o codificare a timpurilor de care aparțin momentele alese. Și permite o diversificare a materialelor în care lucrează, chiar dacă McGuire gravitează către acuarelă, creioane cerate și culoare digitală pentru a putea captura impermanența care servește benzii drept motiv. Însă culoarea înseamnă și o nouă anvergură tonală.
Trei generații de fete, prinse în diferite copilării, toate dansînd zvăpăiat, cu trupurile într-o dezarticulare dată de fiorul muzicii, înconjurate de un galben care inspiră în egală măsură inocență și vigoare. Cartea îngheață imediat într-o cameră pustie, inundată de un albastru palid cu silueta unei femei privind pe geam și umbra sa prelinsă pe peretele opus totul strîngîndu-se ca un nod în gît. O pagină întreagă cu violența purpurie a supei primordiale accentuează micul petec de verde în care o săgeată din 1402 stă să-și răpună ținta. Un brad de Crăciun iluminînd crepuscular cadourile modeste din jurul său făcîndu-le să pară imateriale și miraculoase. Toată această varietate și intensitate emoțională n-ar fi putut fi deblocată în versiunea originală și este de-a dreptul copleșitoare.

În versiunea originală înșiruirea casetelor pe pagină pare un compromis, doar un pas făcut către o direcție revoluționară, nu toată călătoria. În orice caz pare acum, cînd s-a aruncat cu capul înainte pe cărarea deschisă. Scott McCloud vorbește deseori despre capacitatea benzii desenate de a manipula timpul, de a-l accelera și opri în loc, dar niciodată nu merge mai departe de a se gîndi la banda desenată ca altceva decît momente înghețate de timp, puse unul lîngă altul. La el, timpul rămîne unul singur, un rîu care curge într-o singură direcție, autorul putînd doar să-l întețească sau încetinească. Cu Here,McGuire a găsit altceva.

A găsit momente de timp puse unul în altul, peste altul, a inversat prin bandă desenată dimensiunile, lăsînd una singură spațiului și sporind numărul de timpuri care există simultan. Pentru că momentele se suprapun mișcarea nu mai e diagramatică, ci holografică. Timpul nu e descompus în spațiu, ci spațiul e împăturit, iar cititorul îl manevrează cu ușurința cu care întoarce un colț de hîrtie. Iar dînd un singur aici deodată, rupe cititorul din reflexul de a citi mai departe cît mai repede. ”Călătoria în timp” este un act deliberat. Autorul este cel care selectează evenimente în raport unele față de celelalte, iar cititorul este cel care trasează legăturile; care dînd pagina, face săgeata să înainteze, puțin cîte puțin către pradă.

Dar poate cel mai important pentru ediția de față e tocmai lungimea ei. McGuire își permite să fie răbdător. Dozează încet ceea ce are de oferit. Lasă trei foi pînă să facă primul salt major în timp. Șase pînă să dezvăluie principala tehnică a benzii, iar asta într-un chenar mic, lăsat pe jos. Apoi șochează, printr-un salt atît temporal, cît și estetic. Fereastra femeii s-a făcut mică doar cît să o cuprindă, iar locul camerei e luată de o pădure într-un tîrziu de toamnă din 1623 reprezentată nu aplatizat și redus în siluete digitale, ci într-o acuarelă sensibilă care surprinde o primă zăpadă acum topită și murdărită, o ceață care pierde copacii în depărtare.

Acest ritm continuă pe tot parcursul cărții. McGuire introduce o tehnică nouă, o estetică nouă, un material nou, un nou set de personaje, le prezintă, familiarizează cititorul cu ele, apoi demonstrează un fel cu totul neobișnuit de a le folosi. După care revine asupra unui moment introdus anterior, îl elaborează, îl pune în relație cu ceea ce a adus mai apoi ori pur și simplu se asigură că încă e acolo, de parcă ar fi un vechi prieten cu care e de ajuns să schimbi cîteva priviri pentru a înțelege tot ce e nevoie.

Fără personaje cu nume cunoscute și motivații dezvăluite, fără caracterizări și fire narative ample, McGuire compune o poveste din tonalități, ritmuri și spiritul aproape ludic cu care își expune ustensilele. Are expozițiune, intrigă, desfășurarea acțiunii, punct culminant și deznodămînt. Astfel, McGuire reușește să spună istoria Americii, de la amerindieni, coloniști și revoluție, pînă la un ipotetic apocalips nuclear și renașterea de după. Nu prin fapte de măreție, ci izolînd viața dintre ele. Prin momentul de stînjenire cînd doi tineri sunt lăsați singuri în cameră și nu-și pot încrucișa privirile, neștiind cum să rupă tăcerea sau prin jocul dintre doi îndrăgostiți care se hrănește tocmai din tensiunea lor erotică, din ceea ce spun și din ceea ce lasă să se înțeleagă, prin siguranța găsită în ritualuri și obiceiuri și hăul ce refuză să ne înghită atunci cînd au dat greș.

E o poveste care arată că orice monumentalitate, fie ea antropică sau naturală, se fărîmă. Că imperiile se clatină și cad. Palatele iau foc și sunt înghițite de ape. Oamenii se istovesc și nu vor mai ști nimic, după care nu vor mai fi nimic. Doar amintiri și poze și povești. Este o bandă despre triumful entropiei. Arată că aici nu este nicăieri. Aici este acum. Aici este tristețea și amarul și dorul și vlaga și spaima și satisfacția și minunea. Aici e focul ce arde în noi cînd a căldură, cînd a durere și timpul care-l stinge încet cu răceala sa.

Banda asta desenată e unul dintre triumfurile formei. Iar gingășia și modestia cu care se prezintă e înmărmuritoare. Nimic din maximalismul din spatele obiectului Building Stories, nimic din didacticismul ușor infatuat al lui Asterios Polyp. E doar o carte care ușor, ușor se dezvăluie a fi o capodoperă.