partea I

Alin:…Crickets #4, Pope Hats #4, Invisible Ink, Terror Assaulter (O.M.W.O.T.), Transformers vs G.I. Joe; sunt atît de multe. Cred că trebuie să ne deconspirăm un pic – cel puțin eu să mă deconspir – deoarece mă uimește cît de mult reușești tu să citești – fiindcă resimt așa, o rigiditate în receptarea listelor de genul acesteia. Cumva, în ciuda titlului, convenția nescrisă e că nu sunt liste absolute, ci sunt pur și simplu titlurile care au plăcut unor persoane la un moment dat, iar că rostul lor e de a produce dialog, acum, dar și peste ani. Însă mi se pare că e cumva o frică de a vorbi, chiar un reproș vocalizat ”Cum poți spune care e cea mai bună, dacă nu le-ai citit pe toate?”

Ioana: Cred că a existat pur și simplu un moment în care am decis să nu-mi mai combat insomnia și să folosesc timpul respectiv, așa am ajuns să citesc mai mult. Asta nu înseamnă musai că tot ce citesc e și bun, dar cred că fix asta e ideea, putem enunța niște titluri care merită, din punctul nostru de vedere. E plin de liste pe internet, le consult și eu de multe ori pentru a vedea ce am ratat și ar putea să-mi placă, dar până la urmă consider că fiecare cititor în parte ar trebui să selecteze ce i s-ar potrivi mai bine. Poate ce-i pe o listă pe locul întâi e acolo doar de dragul popularității, sau pur și simplu să nu fie pe gustul oricui. Tot din pur subiectivism cred că nici eu n-aș selecta un singur titlu pentru a spune că-i cel mai bun. Cred că nici nu-și are rostul o clasare atât de rigidă, pe locuri, iar cea mai bună metodă de recomandări ar fi prin mențiuni. De acolo, fiecare decide până la urmă ce îi place și de ce. Așa se naște și mai mult dialog în jurul titlurilor sau a topurilor.

Sea Urchin

de Laura Knetzger

Alin: Nu mai bine punem tot catalogul de Retrofit?

Ioana: Sure, dar îți zic de pe acum că nu prea am înțeles locul lui Ink for Beginners printre celelalte titluri. Sau poate m-a plictisit morbid doar pe mine.

Alin: Kate Leth e populară și o fi prietenă cu Box Brown. Dar pe de altă parte toată selecția e destul de eclectică. Sunt tot felul de stiluri, de formate, de abordări. Nu parte chiar atît de neobișnuită în context.

Ioana: Variația de formate îmi place, doar că a fost singura bandă din întregul catalog despre care am simțit că nu-și are locul acolo. Da, e un companion excelent pentru cineva care vrea să-și facă un prim tatuaj, și-ar avea locul pe masa unui salon de tatuaje, dar nu am simțit că ar avea ceva special sau că ar fi cumva notabilă.

Alin: De aceea nici nu-i despre ea vorba. Banda Laurei Knetzger ar putea fi citită ca un soi de ”companion piece” pentru Marbles de Ellen Forney fiindcă tratează relația creativității cu tulburările psihice. La fel ca în cazul lui Marbles apare o abordare mai degrabă eseistică decât narativă, construindu-se o teză prin serii de scurte viniete, de multe ori metaforice sau diagramatice, desenate economic și drăgălaș. Se diferențiază totuși prin faptul că e mult mai puțin structurată și pregătită, reușind în schimb o improvizație impresionantă. Marbles este coerentă de la cap la coadă, în timp ce Sea Urchin este un text în căutarea unui subiect, un text care nici măcar nu vorbește explicit despre depresie; sau despre creativitate, ci prin efortul expresiei de sine se freacă de aceste subiecte. Iar această fricțiune, această tensiune, senzația asta că ar vrea să zică ceva ce-i rămîne pe limbă, comunică în final mai mult decît dacă ar aborda direct subiectul.

Ioana: Abordarea asta eseistică a depresiei nu este un lucru rău deloc pentru Sea Urchin, pentru că măcar o face să se distanțeze de titlurile de gen apărute, care tocmai pentru că au o abordare destul de asemănătoare cred că au de pierdut. Sea Urchin se afirmă prin metafore și reușita de a intra în subiect într-un mod personal, ceea ce-i mult mai atrăgător decât o descriere generică.

Alin: Să nu mai zic că de la o vreme s-a umplut Internetul de benzi care tratează depresia încercînd să explice ”cum e să fii deprimat”. Încă una ar părea redundantă, însă Sea Urchin merge cumva mai departe. Cele mai multe vorbesc despre o stare generalizată de anxietate (care nu-i anxietatea ca tulburare) și despre anhedonie, dar, nu știu, poate fiindcă nu mi-a mai plăcut mai nimic de multă vreme m-am obișnuit cu asta și nu mi se mai pare așa mare brînză. În schimb metafora care dă numele colecției, anume ariciul de mare care crește în creierul autoare și pe care fiecare gînd trebuie să-l ocolească mi se pare magistrală. Cum este și cea cu versiunea malefică care a exilat-o din propriul trup.

Diverse(Unattainable, A Mysterious Process și I’m Crazy)

de GG

 

Alin: Să fie webcomicuri. Probabil că sunt multe altele care ar merita puse. Cu (spoilers)1 un pic mai jos nici nu mi-e clar ce mai înseamnă așa ceva. Dar știu că ce face artista anonimă cunoscută doar ca GG este un webcomic, în ciuda micro-edițiilor tipărite și a inevitabilelor colecții de la Fantagraphics (sau cine o vrea să le facă). Efectul obținut prin derularea verticală este mult prea greu de tradus în hîrtie. Se infiltrează ilicit și iau prin surprindere atunci cînd sunt citite în lumina sterilă a monitorului. Hîrtia e păvază în fața tehnologiei prin tactilitatea ei.

Alin: Sunt trei povești independente narativ, dar care se construiesc în jurul acelorași tehnici și teme, iar dacă dacă An Entity Observes All Things încape, cred că ar trebui să ajungă și astea sub aceeași umbrelă.

Alin: Unattainable cred că aș descrie-o cel mai ușor ca pe un episod din Black Mirror. Însă unul care nu face nicio tentativă de umor, de satiră. Nu poți satiriza așa ceva. E pur și simplu trist. O societate care se lipsește de nuanță, de ambiguitate, de goluri pentru a putea fi mai ușor automatizată, de gust și atingere și liniște pentru a putea fi mai eficientă. A Mysterious Process e o alegorie despre schimbare, suferință, traumă. Investește obiecte uzuale cu putere simbolică și le organizează într-o logică internă care face povestea să funcționeze și să impacteze.

Saint Cole

de Noah Van Sciver

 

Ioana: Banda de față seamănă destul de mult tematic cu Youth Is Wasted, prezentând un personaj măcinat de probleme banale și vicii, dar într-un stil care l-a făcut pe autor să aibă un loc special printre preferințele mele. Noah van Sciver e deseori un mix bun de Harvey Pekar si Daniel Clowes, iar felul în care își conturează personajele face din Saint Cole un volum de neratat pe 2015. Nu e nici prima, nici ultima bandă de pe 2015 cu un om pe droguri si cu probleme existențiale, un alt exemplu ar fi Sacred Heart a lui Liz Suburbia, dar e singurul mod prin care le-aș putea compara. Sacred Heart tratează lucrurile destul de la suprafață, dar van Sciver te face, ca de obicei, să consolezi sau măcar să-ți placă personajul.

Alin: Chiar e cazul să fie mai multe benzi triste despre subiecte care chiar merită. E chiar aiurea ca cele mai miserabiliste benzi nord-americane să fie despre bărbați albi nesăraci care nu s-au înțeles bine cu tații lor.

Fante Bukowski

de Noah Van Sciver

 

Ioana: Al doilea volum citit de mine de la Noah van Sciver pe 2015 este Fante Bukowski, portretul unui scriitor frustrat de propria dificultate de a se realiza în domeniul ales. Deși sună ca un scenariu repetat prin o grămadă de publicații, van Sciver iese stilistic în evidență, ca de obicei, iar subiectul este piperat cu umor și mici realizări ale protagonistului, evident, alcoolic. Acesta maschează un portret al procrastinării și autosuficienței în spatele dorinței sale de afirmare și asta ar fi sursa principală de umor a volumului.

Alin: De fapt mint, am citit din asta cînd o serializa pe Tumblr. Știu că mă amuza tare cînd o vedeam în feed. Un pic ca o întoarcere spre Blammo mai vechi înainte cînd voia doar să fie un Crumb, să supere cu satirele sale. Și îi iese. Fante e genul de om pe care îl cunoaștem și întîlnim peste tot, nu doar în artă sau literatură. Un incompetent care demonstrează perfect efectul Dunning–Kruger și încearcă să-și mascheze lipsa de capacitate afectînd stereotipuri. Ce-mi place la banda lui Sciver e că Fante e recunoscut de lume drept ratatul care e în realitate. E un escapism plăcut.

First Year Healthy

de Michael DeForge

Ioana: Michael DeForge publică pe bandă rulantă atââât de mult material bun și chestia asta nu poate decât să mă bucure. Deși inițial a lansat scurta poveste online, acum a fost adunată într-un mic volum. DeForge descrie în stilul lui caracteristic, cum ziceam mai sus, ca un trip pe acid, primul an al unei femei după ieșirea dintr-un spital. Contrar titlului, nu garantez pentru sănătatea mintală a protagonistei, dar garantez pentru Michael DeForge. Că tot am zis aici de faptul că autorul a publicat destul de mult pe 2015, vreau să mai amintesc si de Dressing, care-i o colecție de 14 short-uri experimentale. Abia aștept să-mi completez colecția de Lose.

Killing and Dying

de Adrian Tomine

Ioana: Killing and Dying e o colecție de șase povești de-ale lui Adrian Tomine. Cred că Tomine e des citabil prin topuri, fiind foarte activ în mediu și colecția asta este una cu o selecție foarte bună. Mi-au plăcut foarte tare Translated, from the Japanese si povestea care dă titlul volumului, învelind frica de eșuare într-o poveste dinamică de familie a cărei fiică își dorește să se afirme drept comediant. M-a amuzat veridicitatea momentului în care aceasta fură glume de la artiști deja consacrați, pentru că de multe ori chiar și ei fac asta. Translated, from the Japanese are un ton total diferit, deși abordează tot o poveste de familie. Am pe lista de citit și Summer Blonde a lui Tomine și abia aștept să intru în ea.

Alin: Din toată colecția am citit doar poveștile publicate în Optic Nerve #13, dar chiar și numai pentru Translated ar merita pusă. Asta am scris cînd am citit-o prima dată:
”O mamă scrie o scrisoare fiului ei despre călătoria lor din Japonia în California, după ce s-a hotărât să se restabilească în State, contrar voinței familiei din insula niponă. Cadența atipică și tonul impersonal al povestirii intime, juxtapunerea dintre diegeza scrisă și cea vizuală care se freacă fără a se îmbina cu totul, imaginile în sine clinice, curate, creează o frământare puternică. Banda aduce cu sine anxietatea care te rupe din moment și te face incapabil să-l trăiești și să-l simți”.

Schmuck

de Seth Kushner

Alin: Asta nici nu știu ce e.

Ioana: Sincer, o să îmi dai cu ea în cap și o să zici că-i copie după Harvey Pekar, dar mie mi-a plăcut, posibil fix din motivul ăsta, că-i tributară într-un mod decent. Seth Kushner a scris poveștile autobiografice și la fel ca într-un număr de American Splendor, avem parte de un număr mare de ilustratori, printre care si Noah van Sciver. Cum ziceam, are multe referințe la Pekar, pe lângă stilul exact al benzii. Poate mulți ar zice că o menționez pentru că a murit autorul, dar nu-s genul să fac asta dacă banda nu mi-ar fi plăcut. Poveștile oglindesc bine viața în New York și varietatea ilustratorilor e plăcută. Tipul n-a apucat să fie mai bătrân și urâcios așa cum era Harvey Pekar, fiind un pic mai optimist decât el. Cred că se aseamănă cel mai mult cu numerele din American Splendor în care Harvey are ghinion în dragoste.

Virgil

de Steve Orlando, JD Faith și Thomas Mauer

Alin: Cu asta tu ai venit, un pic surprinzător. Am încercat să citesc Undertow, mai mult pentru Artyom Trakhanov care cred că îmi place, desenînd cumva ca Guy Davis și povesting cam ca Wes Craig în Deadly Class, cu o secvențiere aparte, folosind o paletă limitată însă izbitoare. Cred că din cauza lui Orlando n-am prea putut să o termin. Însă mi-a plăcut ce-a făcut la Midnighter, iar la cum sunt secvențiate unele pagini acolo cred că decizii pe care le-am atribuit lui Trakhanov s-ar putea să fi aparținut scenaristului. Nici Virgil nu duce lipsă de secvențe interesante realizate de JD Faith. Care-i un artist din aceeași venă cu Paul Azaceta, Tonci Zonjic, Chris Samnee sau Jason Latour și oricîți ar fi, parcă tot nu-s destui. Oameni cu un desen economic, care reușesc să îngrămădească putere grafică într-o simplă tușă, care au abordări secvențiale interesante fără să se spargă în figuri și care reușesc expresivitatea desenului prin aranjarea formelor în cadru, redarea gesturilor și expresiilor, nu prin liniuțe multe și exagerarea anatomiei. N-aș zice că JD e chiar la nivelul celor menționați, dar se poate apropia.

Alin: În fine, ți-a plăcut asta așa mult comparativ cu ce au făcut ceilalți anul ăsta?

Ioana: Ca volum de sine stătător nu aduce mare lucru nou mediului, dar mi-a plăcut ca o variație la ceea ce e Southern Bastards. N-au nicio legătură la prima vedere, dar dacă o gândești cumva ca un spin-off în Jamaica a benzii respective, parcă are sens. Sunt destul de notabile culorile pentru stilul de care aparține și nu e o poveste cu tentă socială expirată. Am citit-o după ce am încercat Midnighter, tot scrisă de Orlando, iar asta mi-a plăcut mai mult. Și aici arată bine luptele, banda fiind una violentă dar fără a încerca să glorifice cumva violența. Benzile violente sunt mișto când asomarea e justificată cumva, în general. Virgil reușește asta cu o poveste care putea pica foarte ușor în mediocritate sau repetiție.

Alin: Aspectul de queer-sploitation e interesant. Și thrillere cu oameni bătrîni care se urăsc, dar îi urăsc pe cei din jurul lor mai mult, tot or să fie. Numai Aaron a scos trei anul ăsta. Dar benzi cu homosexuali care înfruntă cu pumnul și pistolul o societate putredă de la gangsteri pînă la polițiști? Mai rar.


  1. Fante Bukowski sau First Year Healthy