2015 e aproape gata și, după cum e tradițional, am face o retrospectivă pentru cele mai faine titluri care au ieșit în acest an. Așa că împreună cu Ioana Balaș să vorbim despre ce benzi ne-au plăcut din anul acesta.

Alin: Citind și ascultînd alte astfel de liste îmi dau seama cît de mult a ieșit în 2015. Ce probabil aș fi pus, dar n-am citit: Killing and Dying, Here, Incidents in the Night vol. 2, alea trei de Noah van Sciver…

Ioana: Valabil și pentru mine cu My Hot Date a lui van Sciver și Incidents in the Night vol. 2. De asemenea n-am reușit să dau peste benzile lui Kate Beaton, dar nu-i timpul pierdut. Aș mai specifica faptul că anul ăsta m-am concentrat destul de puțin pe benzi serializate, dar am totuși câteva titluri de amintit.

Mowgli’s Mirror

de Olivier Schrauwen

Ioana: Olivier Schrauwen ne oferă din nou o bandă foarte, foarte mișto, publicată de Retrofit în care avem o altă abordare a lui Mowgli, prezentată printr-un artificiu de narare vizuală cel puțin interesantă. Dacă nu greșesc, ambele benzi de la Retrofit publicate în luna respectivă s-au concentrat pe aspectul ăsta al benzii desenate. Mowgli’s Mirror ne prezintă exclusiv în imagini colorate in albastru și portocaliu dorința lui Mowgli de a-și găsi companie, preferabil din propria specie.

Alin: E trasă la risograf, la fel ca Arsène Schrauwen, de unde cele două culori în care apare. Și într-adevăr, la fel ca Drawn Onward de Matt Madden, alături de care a apărut la începutul anului, se învîrte în jurul artificiului reflexiei. Doar că în timp ce Madden doar își propune să creeze o bandă palindromică, Mowgli’s Mirror are alte ambiții. Continuînd tematica romanului grafic precedent (și a lui The Man Who Grew His Beard), Schrauwen creează un text post și anti-colonial. Însă nu unul polemic și maniheic, doar inversînd polii, ci unul care prin observarea gesturilor și mișcărilor, printr-un desen economic realizează o pantomimă a imitației, a comuniunii la început armonioase apoi discordante. Încărcată de umor absurd și metaforă, banda celebrează diferențele dintre oameni, atacînd impunerea monolitică a unei identități.

Black River

de Josh Simmons

Alin: Cred că unul dintre cele atrăgătoare aspecte ale ficțiunii post-apocaliptice constă în noile posibilități aduse de raderea vechiului sistem. Odată cu el dispar și o serie de inechități, de injustiții care opinteau personajele – peste care cititorul/privitorul se proiectează – deblocîndu-le astfel potențialul, lăsîndu-le să fie agenți activi și arhitecți ai unei lumi, culturi, comunități, nu doar perpetuatori ai uneia deja existente, care îi alienează de propria muncă. Într-un astfel de context lumea poate deveni dreaptă, oamenii pot deveni egali cu sine, se pot actualiza. Cel puțin asta se întîmplă de obicei. În Black River injustițiile sunt doar agravate prin transformarea violenței în principal mijloc de expresie, iar a supraviețui înseamnă numai a prelungi umilințe, durere, frică. Sau a le perpetua.

Ioana: Ah, Black River. La prima vedere nu m-am așteptat la o bandă atât de viscerală și c-o viziune violentă asupra lumii prezentate în context, dar aparține genului aluia de experiențe după care e nevoie să stai să-ți revii puțin și să îmbrățișezi ceva pufos. Serios, cam atât am de gând să zic, pentru că a fost efectiv elementul surpriză fix mijlocul de expresie, așa cum ai zis și tu.

An Entity Observes All Things

de Box Brown

Ioana: După succesul avut cu Andre the Giant, Box Brown ne trântește poate cea mai interesantă și diversă colecție de short-uri SF în bandă de pe anul ăsta. Pentru cine a mai citit Box Brown stilul e ușor reconoscibil, dar chiar și așa, arată ca un trip pe acid care va fi depășit pe lista asta doar de Michael DeForge. Pe lângă SF, Box Brown mai prezintă niște idei inspirate din concepte foarte de actualitate. New Physics cu al său cult cu social media ca “miez” e o satiră cât se poate de on point.

Alin: Eu-s obișnuit cu Box Brown mai mult ca un strîngător și organizator de informație, dar aici împușcă idee după idee, iar fiecare poveste ar putea să fie propria serie, roman grafic sau serial pe Cartoon Network. Oscilînd între Adventure Time și Black Mirror e o diversitate de abordări aici întîlnită rar și într-o antologie colectivă. Dar mai mult decît ce nouă năzbîtie îi trece prin cap, ceea ce mă făcea constant să dau pagina era curiozitatea față de felul cum avea să o prezinte. Nicio poveste nu este spusă la fel. Alte utilizări pentru culoare, alte moduri de a structura pagina, de a reprezenta acțiunea și dialogul. Și toate îi ies aparent cu ușurință, fără să pară experimente și căutări.

Island

de … mulți

Ioana: Island e poate cea mai bună idee/publicație de la Image pe 2015, pentru că readuce atenția pe antologii. Seria adună mai mulți artiști, asigurând astfel varietatea și conține, printre altele, o continuare a Multiple Warheads a lui Brandon Graham, iar la primul număr contribuie și Emma Rios și Kelly Sue DeConnick. Nu știu exact cât de rentabilă este o asemenea serie pentru Image, dar datorită calității sper să aibă viață lungă. Pornind un asemenea proiect, Image ne urlă fix lângă ureche faptul că-i editură independentă, dar hei, produsul final e foarte bun.

Alin: Modelul actual al lui Image evită riscuri. Benzile au un tiraj doar un pic mai mare decît numărul de precomenzi, iar plata autorilor se face din profit, după ce și-au luat ei o taxă pentru publicare. Meritul mare e al lui Graham și al lui Rios. Nu-mi vine să laud Image pentru nimic ținînd cont că succesul lor stă tocmai în lipsa unei politici editoriale. Și considerînd că aproape toate lucrurile cu adevărat frumoase și insolite care au ieșit de acolo au coada lui Graham vîrîtă pe undeva…

Ioana: Probabil ăsta este motivul pentru care m-a surprins existența lui Island, că nu mă așteptam la o antologie de la Image, deși se bat cu pumnul în piept când vine vorba de cât de independenți sunt. Nu că n-ar mai scoate Image deloc benzi bune, doar că așa cum zici și tu, parcă de la an la an își asumă tot mai puține riscuri și se ascund în spatele scutului lui Saga, care încă e un succes pentru ei.

Alin: Oricum Graham zice că vrea să evoce Heavy Metalul de pe vremuri și de-ar fi numai atît tot ar fi bine. Însă Island este un obiect mai frumos decît a fost vreodată Heavy Metalul american, cu niște niște coperte fantastice, cu un design interior curajos, stă în mînă cu siguranță, întreg ansamblul invitînd la lectură. Dar și selecția de benzi este deosebit de bună, iar de ar fi fost publicate de sine stător Multiple Warheads, Habitat, Ancestor și Straylight ar fi fost sigur pe listă. Cum or să fie în anii ce urmează cînd vor apărea ca romane grafice.

Prez

de Mark Russell și Ben Caldwell

Alin: Prez e Transmetropolitan dacă Transmet ar fi reușit cumva să mențină energia aia satirico-anticipaționistă din primele numere în timpul campaniei lui Spider împotriva lui The Smiler. A doua cea mai amuzantă bandă a anului, totuși nelipsită de patos, înfiptă – foarte partizan, e drept – în probleme sociale și politice ale momentului, dar fără a le reduce în feluri jignitoare pînă și pentru cei din tabăra sa. Iar Ben Caldwell o face să fie și deosebit de arătoasă.

Ioana: Prez e într-adevăr foarte haioasă și îi apreciez satira adusă la zi. Dacă își păstrează tonul poate să ajungă în timp la nivelul popularității lui Transmetropolitan, care dacă mă întrebi pe mine, nu e absolut deloc la nivelul așteptărilor dacă ai peste 17-18 ani. Creează totuși vâlvă în continuare și fiecare-i cu gusturile lui, dar deși poate peste 20 de ani Prez nu va mai fi atât de actuală, tonul ascuțit n-ar face-o să nu mai fie o satiră bună asupra societății. Firește, asta și dacă nu se strică pe parcurs, dar cumva mă îndoiesc.

Alin: E o întreagă intrigă deja depășită de ani buni, gripă felină, dar asta nu mi se pare că o slăbește. Păstrează în subiecte un amestec bun de lucruri perene, ciclice și de-ale momentului.

Alin: Am observat că cele mai bune benzi din ultima vreme au apărut prin colaborarea unor scenariști (cît de cît) debutanți, dar cu experiență în alte domenii, cu desenatori experimentați. Așa au fost benzile lui Tom King (spion), așa au fost cele ale lui Charles Soule (avocat) și așa e Prez. Cred că banda desenată nord-americană are nevoie de mai puțini autori de romane proaste și scenariști TV, ci de mai mulți funcționari publici sau asistente medicale.

Giant Days

de John Allison, Withney Cougar, Lissa Treiman și Max Sarin

Ioana: Giant Days de John Allison și Lissa Treiman a fost una din surprizele anului pentru mine, nu pentru că n-aș fi trecut prin webcomicurile lui Allison, ci pentru faptul că am lăsat seria pe ultima sută de metri a anului. Dialogul dintre studenții universității ușor oculte este plin de sarcasm și glume foarte la zi, reușind de fapt să facă mult mai bine cam ce a încercat Lumberjanes din niște puncte de vedere, minus elementele de fantasy mult mai pregnante în a doua serie. Dacă ar fi să aleg o singură bandă de pe lista asta pentru a o recomanda cuiva care nu bagă în venă deloc combinația de scris cu desen, cu siguranță din ce a apărut pe 2015 aș zice Giant Days. E amuzantă, e deșteaptă și arată bine. Cred că mă mărit cu Giant Days.

Alin: Dap, e foarte ”de dat la lume” banda. Îmi place atît de mult să o citesc încît nici nu-mi vine să o ”desfac” să văd ce o face să ticăie. Sau măcar să văd de ce-mi place atît de mult. Știu doar că mă face să rîd și că o citesc cu o plăcere cu care n-am citit nicio altă bandă anul acesta. De fapt, cred că e singura banda citită cu plăcere și de aceea are un loc special. Boom! Box și-au greșit marketingul cînd s-au apucat să se anunțe ca editură de benzi experimentale. Sunt o editură de benzi accesibile care nu-și sacrifică calitățile de narațiune secvențială pentru asta. The Midas Gold iarăși a fost o bandă care mă încînta de fiecare dată cînd apărea. Lumberjanes nu m-a prins așa tare, ceea ce e ciudat fiindcă independent îmi plac multe dintre lucrurile autoarelor, dar cu Giant Days ”they’re right on track”.

Ioana: Asta cred și eu despre Lumberjanes, mă prinsese oarecum la început, dar nu m-a ținut. Acum că există Giant Days, avem o alternativă muuuult mai bună la ea, deși nu contest că autoarele de pe primul titlu sunt de urmărit. M-am bucurat totuși când au anunțat serialul TV după Lumberjanes, în mediul respectiv s-ar putea să fie un produs interesant.

The Spire

de Simon Spurrier, Jeff Stokely și André May

Alin: Spurrier și Stokely m-au surprins cu Six Gun Gorilla fiindcă mă așteptam să fie genul ăla de bandă ”awesome” după care țipă limitați emoțional ca Chris Sims, dar de fapt e chiar simpatică. Ca un roman de Dick transformat într-un Young Adult, fain desenat despre importanța, dar și limitele, ficțiunii. Cu The Spire amîndoi își ”up their game”. Cu asta și ceva benzi din Island nici n-am simțit anul ăsta lipsa lui Prophet. Îmi aduce aminte de Nausicaä, de Perdido Street Station, de a New Hope, de Transmetropolitan și totuși e propria chestie. O lume plină, vie, stranie, explorată prin mijloace narative mereu inventive, anocrate în personaje cu dileme abordabile. E tot ce vreau de la banda mea de gen.

Revenger

de Charles Forsman

Alin: Am vorbit cu Forsman pe la începutul anului. După The End of the Fucking World și Celebrated Summer face un soi de întoarcere la 180 de grade și o ia pe calea lui Ben Marra și Michel Fiffe dînd-o cu o bandă retro, nostalgică pentru gunoiul unor generații trecute, revendicîndu-l. Arată mai bine decît a arătat vreodată o bandă cu The Punisher (poate exceptînd alea cîteva numere ale lui Klaus Janson și Untold Tales Of The Punisher Max #2 de Connor Wilumsen), să nu mai zic de benzile care s-au luat după el. Spre deosebire de Marra sau Fiffe care-s complet pătrunși de abordarea pastinșantă, păstrează o umanitate. Sunt personaje acolo, iar vulnerabilitatea lor nu e doar fizică, cît și emoțională.

Ioana: La prima vedere, Revenger pare un titlu banal care e ușor încadrabil într-un gen, dar de fapt banda arată foarte, foarte bine. Am simțit și eu că-i ceea ce mi-aș dori să fie o bandă cu Punisher. Reușește să nu facă luptele absolut deloc plictisitoare, ceea ce am observat că-i un mare plus în ziua de azi. Adevărul e că-i greu să mai faci ceva complet nou la capitolul ăsta, dar reușește să te țină în priză. Cred că am mai citit doar Celebrated Summer și mi-ar plăcea să-l mai văd pe Forsman cum se joacă cu stiluri, c-o face bine.

Alin: Și încă o chestie, mie îmi place foarte mult că-i o bandă din asta ”small-press”/autoediție publicată și digital.